Braila – orasul din inima mea

Iti spun de la inceput, prietene, ca m-am nascut in Braila. Este important s-o stii, ca sa intelegi de ce vorbesc despre orasul meu, asa cum o voi face. Cu patima, cu melancolie, in orice caz, din suflet. Uite, vezi? Asta are Braila: suflet.

Vei gandi, poate, ca este un tipic oras de provincie unde nu se intampla mai nimic. Viata lui, insa, este asemenea Dunarii. Uneori tumultoasa, alteori egala cu ea insasi, oricum, in permanenta schimbare. Dunarea aduna apele atator rauri. Braila aduna culturile atator neamuri care traiesc aici de sute de ani. Iata de ce orasul meu se cere descoperit si redescoperit. Am facut-o si eu in locuri care au, pentru orice brailean, valoare sentimentala si darul de a ne face sa ne simtim adevarati, cu iubirile, visele si implinirile noastre.

Am fost fascinata intotdeauna de lumina din Braila, de reflexia ei in culori. Si de arhitectura. Un amestec ciudat de stiluri personale ale tuturor celor care, de-a lungul timpului, si-au gasit aici caminul. De multe ori, am senzatia ca, pe strazile pe care ratacesc, casele sunt ca niste castele de nisip pe care locatarii le-au ornat ba cu o scoica, ba cu o bucata de lemn adusa din Dunare, ba cu o floare rupta dintr-un parc. Nu este nimic unitar, dar totul este colorat, divers si fascinant. Ca intr-un caleidoscop in care romani, greci, turci, evrei, lipoveni au adus cate o bucatica de istorie, de amintire, de nostalgie.

Braila a polarizat, inca din 1368, interesele comerciale ale provinciilor istorice. A fost un oras infloritor in care, candva, se facea un comert mai mare decat in tot restul tarii. Aici veneau negustori din toate colturile lumii. An dupa an. A fost ars si reconstruit, ocupat de turci  aproape trei secole, apoi eliberat. In epoca moderan a inflorit spectaculos. Poti vedea si astazi casele impunatoare ale negustorilor si armatorilor, strazile cu parfumul lor aparte, marginite de platani ce par facuti din aceeasi plamada ca si zidurile vechi.

Braila a dat Romaniei si lumii oameni de seama: Hariclea Darclee, Ana Aslan, Maria Filotti, Nae Ionescu, Leon Feraru, Panait Istrati, Mina Minovici, Gheorghe Munteanu Murgoci, Perpessicius, Gheorghe Petrascu, Mihail Sebastian, Petre Stefanescu Goanga sau Ilarie Voronca. Ma intreb si acum unde se ascunde secretul Brailei? Cum de s-au nascut aici atatia oameni ilustri? Este un loc unde s-au rafinat parfumurile levantine si cele occidentale, unde Dunarea, aflata spre varsare, a avut ragazul sa adune si sa aduca tot ce e mai bun si mai adevarat in tarile pe care le strabate. Ar putea fi acesta raspunsul. Ori, poate ca nici nu trebuie sa existe unul definitiv, caci altfel unde ar mai fi misterul?!

Braila din inima mea inseamna, in mare masura, Gradina publica. Locul de promenada preferat al brailenilor de ieri si de azi. Chioscul de unde rasunau acordurile fanfarei. Se mai aud si azi cateodata. Aleile indragostitilor, ale bunicilor insotiti de nepoti, ale singuraticilor sau ale elevilor satui de scoala. Candva, aici, doamnele, dupa plimbarea pe strada Regala isi etalau toaletele pretentioase si, insotite de domni, se opreau pentru un aperitiv, inainte de dejun. Tot aici ieseau slujnicele brat la brat cu ordonantele. Aici se jucau table, se batea politica si se discutau afaceri. Aici se consumau amoruri si despartiri. Nici azi nu e altfel.

Fantana cinetica. Alt loc de intalnire. Mai ales al tinerilor. Pentru ca aici, si-a luat si Braila portia de libertate in 1989. In lumina ei albastra, cum altfel decat albastra ca Dunarea, se impletesc tot povesti de dragoste, se dezbat tot chestiuni arzatoare, se fac planuri de viitor, se cauta tot liniste si tot raspunsuri la mii de intrebari. Si aici este o parte din sufletul Brailei.

“Aici, orice pas ma apropie de copilarie. Dunarea imi murmura primul nesomn de dragoste. Largile bulevarde curbate pe malul nostalgic Isi curata mirarea. Poate vor mai gasi undeva umbra Chirei Chiralina.”, spunea candva Mihu Dragomir.

“Braila? O paceaura planturoasa ce-si contempla amantul ei, Dunarea, cu o privire pe cat de inflacarata, pe atat de desfranata.”, spunea, tot odinioara, Panait Istrati.

Ce pot spune eu mai mult?! Pot doar sa simt in nari mirosul apei, chiar si cand nu sunt langa ea. Pot doar sa aud linistea baltii, sparta cateodata de strigatul unei pasari, chiar si in tumultul unui Bucuresti nebun. Pot sa vad cu ochii mintii portul, barcile, padurea si pot sa-mi imaginez ca ma aflu langa toate acestea.  Ca ma aflu… acasa. Nadajduiesc, prietene, ca am reusit sa te fac sa intelegi, macar un pic, ce insemna sufletul Brailei. Orasul din inima mea. Atat de vechi si de nou. Cu toate casele, cu toti platanii, cu Dunarea si cu oamenii lui. Cu muzica si poezia ascunse in fiecare piatra de pe caldaramn, ori in fiecare detaliu al unei fatade. Si nu pot sa inchei decat amintindu-mi cuvintele unui alt brailean impatimit, iremediabil indragostit de orasul meu: Fanus Neagu. “Daca la Braila ai pornit in lume, trebuie sa te intorci. Fie si numai pentru betia unei clipe unica chiar si in respiratie pe strazile marelui nostru oras. Sa asculti cum trec pe sus, inconfundabile, legendele unui neam. “

Leave a Reply