„Cata frunza, cata iarba…”

Pentru a reda imaginea unei multimi imense, exista in limbajul poporului nostru expresii pline de miez si de farmec poetic. Una, mai ales, dintre ele, are o mare putere de evocare: este tocmai aceea care ne retine acum atentia si care, prin elementele ei alcatuitoare, ne infatiseaza, o data cu privelistea unei bogatii vegetale, imaginea obiectelor sau a lumii comparate: „cata frunza, cata iarba…”
Faptul ca marii nostri scriitori apeleaza, in operele lor, la aceasta expresie dovedeste – daca mai era nevoie de aceasta – stralucita ei calitate de a ne educa in fata ochilor tabloul viu al unei anume realitati.
Va amintiti, desigur, cum Ion Creanga, vrand sa zugraveasca, in Povestea lui Harap Alb, multimea enorma a unor furnici, zice despre acestea ca veneau „cu droaia, cata pulbere si spuza, cata frunza si iarba”.
De remarcat ca marele nostru scriitor foloseste, pentru a reda aceeasi idee, trei expresii in succesiune directa: cu droaia, cata pulbere si spuza, cata frunza si iarba, asezand-o pe cea de care ne ocupam aici la sfarsitul suietei, ca o culminatie.
Va amintiti, de asemenea, cum falosul sultan din Scrisoarea III de Mihai Eminescu, vorbind de multimea unor tabere invinse de el, se lauda ca acestea erau cata frunza, cata iarba: „Cand vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba,/ Cu o ura ne-mpacata mi-am soptit atunci in barba…”
Mai e, oare, nevoie sa subliniem ce efecte artistice deosebite sunt in stare sa creeze expresiile noastre populare atunci cand ele sunt incopciate cu maiestrie in limbajul celor care le cauta si le folosesc?…

Extras din Carte despre limba romaneasca, de N. Mihaescu
Editura Didactica si Pedagogica,1972

Leave a Reply