Constantin Brancusi

Simplitatea nu este un tel in arta, dar ajungi fara voie la ea, pe masura ce te apropii de sensul real al lucrurilor.”

Constantin Brancusi, sculptorul roman de geniu, care a fost un inovator al limbajului si perspectivei sculpturii contemporane, s-a nascut la 19 februarie 1876 la Hobita, in judetul Gorj. Era al saselea copil al lui Radu Nicolae Brancusi si al Mariei Brancusi. Copilaria sa a fost reprezentata de multe plecari de acasa si de ani lungi de ucenicie in ateliere de boiangerie, pravalii si birturi. De la sapte ani a lucrat ca pastor, avand grija, mai intai, de turma familiei, apoi lucrand pentru altii, in zona Muntilor Carpati. Acesta a fost momentul in care tanarul pastor a invatat sa sculpteze in lemn, o arta deosebita in Romania rurala, utilizata pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie pentru branza si fatade de case, toate ornate cu gravuri. Stilul acestor ornamente avea sa se regaseasca in multe dintre lucrarile lui, folosind aceeasi modalitate originala care-l reprezenta in totalitate – simplitatea.

La doar noua ani, Brancusi a mers la Targu Jiu, in regiunea Oltenia, pentru a cauta de lucru. Nu a uitat ce iubea sa faca cu adevarat, astfel ca s-a implicat in proiecte de sculptura elaborate. Rezultatele lui exceptionale au atras atentia unui industrias care, in 1894, l-a adus la Scoala de Arte si Meserii din Craiova. Pentru a continua sa studieze la aceasta scoala, Brancusi a invatat singur sa scrie si sa citeasca.

La varsta de 20 de ani, Brancusi a inceput sa calatoreasca: a mers la Viena, pe Dunare, si s-a angajat cioplitor in lemn pentru a putea sa se intretina. Datorita ambitiei lui innascute de a deveni sculptor, in 1898 s-a inscris la concursul de admitere de la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti, primind un raspuns favorabil la intentia lui de a pasi pe calea spre succes. Chiar daca a fost mai interesat de lucrarile „independentilor” fata de cele ale academistilor de la scoala sa, a studiat cu seriozitate modelajul si anatomia.

In 1903, dupa terminarea stagiului militar, a fost atras de faima lui Auguste Rodin, care se raspandise de la Paris la Bucuresti. Teoriile curajoase ale lui Rodin au trezit elanul avangardei si dispretul academicienilor.

Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brancusi curiozitatea de a descoperi ce se intampla in arta dincolo de granitele tarii sale, in asa fel incat a plecat la Munchen, in Germania, pana in primavara lui 1904.

Dupa aceea, marele sculptor a decis sa mearga la Paris, chiar daca pentru el era o calatorie costisitoare. O mare parte din drum a facut-o pe jos, fiind obligat sa-si vanda ceasul pentru a plati barca ce-l ajuta sa traverseze lacul Konstanz. A ajuns, in final, la Paris, in luna iulie.


A fost admis, in 1906, la Ecole des Beaux-Arts, unde a intrat din nou in atelierul unui sculptor academist, Anton Mercie, care se inspira in lucrarile sale din sculptura florentina renascentista.

In 1906, a avut prima expozitie la Paris, in salonul sponsorizat de stat, apoi la Salon d’Automne. Spiritul clasic, imbinat cu o energie coplesitoare, a condus spre primele sale lucrari, care au fost influentate de opera impresionanta a lui Rodin. Pentru a se distanta de arta lui Rodin, Brancusi a refuzat sa intre in atelierul lui Rodin, acesta afirmand: „La umbra marilor copaci nu creste nimic.”

In 1907, Constantin Brancusi a fost angajat sa sculpteze monumentul funerar al unui mosier bogat in cimitirul Buzau din Romania. Opera finala, intitulata Rugaciune, e reprezentata de o tanara care ingenuncheaza, ce simbolizeaza prima etapa a evolutiei sale catre formele simplificate. Dupa aceea, a participat pentru prima data la expozitia „Tinerimea Artistica”, o expozitie anuala dedicata tinerelor talente din Bucuresti.

Amprenta lui Rodin asupra operei lui Brancusi a aparut ultima oara in 1908, in prima versiune a lucrarii Muza adormita, sculptura unui chip de femeie ale carei trasaturi sugereaza un bloc de marmura nedefinit.

De asemenea, in 1908, Brancusi a executat prima lucrare cu adevarat originala, Sarutul, in care figurile verticale ale celor doi adolescenti imbratisati formeaza un intreg, cu linii simetrice. Primele sale experimente de sculptura directa au scos in evidenta intrebuintarea pura, organica a formei, care avea sa devina marca sa specifica, influentand operele multor artisti.

Brancusi si-a sporit experimentele cu formele simplificate pana la modelarea in profunzime a pasarii din 1912, Maiastra, o sculptura numita dupa o pasare fantastica din legendele populare romanesti.

In acesti ani de dezvoltare radicala, opera lui Brancusi a inceput sa capete un public international din ce in ce mai mare.


In 1913, continua sa expuna la Salon des Independants din Paris. De asemenea, a participat la Armory Slow din New York, Chicago si Boston, expunand cinci lucrari, intre care Domnisoara Pogany, un bust stilizat care a avut diverse variante. Cunoscut deja in Statele Unite, Brancusi si-a gasit acolo colectionari fideli in urmatoarele decenii.

Mai presus de toate aceste lucruri, Brancusi a iubit sculptura insasi, care necesita – spunea el – „o confruntare nemiloasa intre artist si materialele sale.”

A sculptat uneori in lemn de stejar sau de castan obiecte pe care avea sa le realizeze ulterior in bronz sau marmura. Brancusi si-a construit singur chiar si propria mobila, majoritatea ustensilelor si pipa din care fuma.

In 1918 a sculptat in lemn prima versiune a Coloanei Infinitului. Creata dintr-o serie de elemente simetrice suprapuse, fiind inspirata de stalpii caselor taranesti din Romania, intruchipand nevoia de ascensiune spirituala pe care Brancusi a exprimat-o adesea in lucrarile sale.

In 1922 a sculptat primele versiuni ale Pastelui, in marmura, si Bust de femeie tanara, in lemn. S-a reintors in Romania pentru prima data in 1924.

Maharajahul din Indore a mers sa-l vada pe Brancusi la Paris, in 1933, si i-a spus sa-i creeze un templu care sa-i adaposteasca sculpturile. Brancusi a lucrat foarte multi ani la proiectul respectiv, iar in 1937 a mers in India la invitatia maharajahului. Moartea acestuia a impiedicat insa finalizarea proiectului.

Dupa aceea, Brancusi se intorsese la New York pentru o noua expozitie la Galeria Brummer, in 1933, iar in 1934 a participat la expozitia „Pictura si sculptura secolului XX” la Chicago Renaissance Society.

S-a intors din nou in Romania in 1937 si in 1938 a inaugurat trei lucrari monumentale intr-o gradina publica din Targu Jiu: noi versiuni uriase in otel la Coloana Infinitului, Poarta Sarutului si Masa Tacerii.

Ultima lucrare importanta a fost Testoasa Zburatoare, in 1943. Din acel moment, multe expozitii din Statele Unite si din Europa aveau sa-i garanteze faima. Cea mai mare expozitie a fost la Muzeul Solomon R. Guggenheim din New York, in 1955.

Printr-un decret de naturalizare, Constantin Brancusi a dobandit cetatenie franceza. Acesta a oferit prin testament Muzeului National de Arta Moderna din Paris tot ce avea in atelierul sau (peste 80 de sculpturi) cu conditia ca atelierul sa fie transformat in muzeu.

Chiar daca se bucura de recunoasterea artistica la nivel mondial, Brancusi a continuat sa-si petreaca viata ca un simplu taran, pana in ultimele clipe. In cugetarile sale, artistul scria: „Dumnezeu este pretutindeni si simti asta cand uiti cu desavarsire de tine insuti, cand te simti umil si cand te daruiesti. Eu ma aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa Il pipai! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup… ma aflu printre lucrurile esentiale. Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.

Simtindu-si sfarsitul aproape, l-a chemat la el pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxa din Paris, caruia i-a marturisit: „Mor cu inima intristata pentru ca nu ma pot intoarce in tara mea.”

Acesta a murit pe 16 martie 1957 si a fost inmormantat in cimitirul Montparnasse din Paris.

Operele sale exprima viziunea taranului roman asupra lumii exterioare intr-o modalitate unica, cuprinzand traditii, mituri, mentalitati diferite, fiind „povestite” lumii occidentale printr-un element esential – dimensiunea sacra a realitatii.

Autor: Andreea Stefania Susala

Leave a Reply