Ion Creanga

Daca toata lumea ar invata carte, n-ar mai avea cine sa ne traga ciubotele.

Marele scriitor roman Ion Creanga este recunoscut pentru talentul sau innascut de povestitor. A scris basme, povesti si povestiri, dar a lucrat si in cadrul bisericii in calitate de diacon. Mai mult de atat, a fost invatator si autor de manuale.

Creanga este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii romane gratie operei sale autobiografice „Amintiri din copilarie”, care i-a oferit reputatia unui prozator important.

S-a nascut la data de 1 martie 1837, in satul Humulesti, judetul Neamt, in familia lui Stefan Apetrei, un taran care mai avea inca sapte copii. I-a placut in mod deosebit copilaria la tara si viata din satul humulestean, dar a plecat la varsta adolescentei din satul natal, urmand sa se stabileasca definitiv la Iasi. A mers pe calea preotiei, fiind trimis de acasa la dorinta mamei lui, Smaranda, care visa sa-l vada preot. Ion Creanga si-a iubit mama si i-a ascultat rugamintea, dar in sufletul sau avea sa ramana mereu dorul de lumea satului si de atmosfera pasnica de la tara.

Dragi mi-erau tata si mama, fratii si surorile si baietii satului, tovarasii mei de copilarie, cu cari, iarna, in zilele geroase, ma desfatam pe gheata si la sanius, iar vara in zile frumoase de sarbatori, cantand si chiuind, cutreieram dumbravile si luncile umbroase, tarinele cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri, de dupa care imi zambeau zorile, in zburdalnica varsta a tineretii! Asemenea, dragi mi-erau sezatorile, clacile, horile si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire”, marturiseste scriitorul in „Amintiri din copilarie”.

Criticii literari si specialistii, precum George Calinescu sau Garabet Ibraileanu, spun ca desi s-a acomodat cu viata de la oras, in comportamentul si in sufletul sau, Creanga a ramas un taran traditional de la Humulesti.

Ion Creanga era un personaj recunoscut de multa lume, frecventa societatea inalta a Junimii, petrecea alaturi de oameni cu origine boiereasca, mergea la teatru, era cu adevarat un om cultivat si civilizat a unei Belle Epoque romanesti.

De asemenea, el a fost un factor al progresului, dorindu-si sa revolutioneze lumea arhaica, sa reformeze biserica, avea idei progresiste si era un dascal care construia metode noi in educarea elevilor sai.


Dar bine, mult am sa mai naucesc lumea cu taraniile mele?”, ii raspundea Creanga unui junimist care dorea sa mai auda povestile sale din „Amintiri din copilarie”. Creanga nu avea sobrietatea burghezului, aristocratului sau un umor obisnuit al orasanului, din contra, era plin de ghidusii, povesti populare si basme.

Un alt mod al taraniei lui Creanga, rezultat pe incetul din succesul in societate, este ascunderea statornica a judecatilor in ziceri si pilde. Orice scoate din gura starneste rasul, oriunde merge e asteptat cu „sacul de minciuni”. Este un spectacol. Omul „greu de cap” a devenit un vesnic „cotcar”, spune George Călinescu in lucrarea „Viata şi opera lui Ion Creanga”.

Dincolo de „Amintiri din copilarie”, sa ne amintim si de faptul ca Ion Creanga a fost autorul primul abecedar, intitulat „Metoda noua de scriere si citire” (1867). In egala masura, este cunoscut si apreciat pentru povestile si povestirile sale, printre care se detaseaza: „Prostia omeneasca”, „Soacra cu trei nurori”, „Fata babei si fata mosneagului”, „Capra cu trei iezi”, „Punguta cu doi bani”, „Ursul pacalit de vulpe” etc.

In anul 1873, Ion Creanga s-a mutat intr-o locuinta din Ticau. Tot in acea vreme s-a imprietenit cu Mihai Eminescu, intre cei doi legandu-se o prietenie stransa. Moartea din 1889 a bunului sau prieten l-a devastat pe Creanga.

Fu vazut plangand ca un copil si adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimtirea mortii se innegri si mai tare in inima lui. De acum el se gandi cu seriozitate la stingere si-ncepu sa-si puna intrebari asupra vietii viitoare. Ca diacon, nu prea se gandise la astfel de lucruri, luat de necazurile vietii, si nici seminarul nu avea obiceiul sa rascoleasca sufletul cu niste probleme care nu trebuie popilor de tara”, asa a descris criticul literar George Calinescu drama prin care trecea Ion Creanga.

Scriitorul a mostenit de la mama sa epilepsia, o boala ce s-a agravat in ultimii ani de viata. Starea sa de sanatate l-a slabit atat de mult incat nici nu mai putea sa scrie. Titu Maiorescu a mentionat aceasta intamplare intr-o scrisoare pe care a trimis-o in 1887 catre „Romania Juna” de la Viena: „Poate ar mai scrie si I. Creanga ceva, dar este bolnav.”

Sfarsitul lui Ion Creanga a avut loc pe 31 decembrie 1889, fiind inmormantat pe 2 ianuarie 1890, la cimitirul „Eternitatea” din Iasi. Scena mortii este descrisa de George Calinescu in volumul „Viata si opera lui Ion Creanga”: „Vremea era urata, a ploaie si zapada ingreuia mersul. Povestitorul intra pe la vremea pranzului (asa cel putin pare mai probabil) in tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-sau Zahei. Era o pravalie intunecoasa si urata, cu o mica odaita in fund dand spre o curte murdara. Aci Creanga se prabusi deodata, lovit de atac si de apoplexie laolalta, ori numai de cea din urma. Se pare (amintirea contemporanilor e cetoasa) ca trupul fu dus de frate la bojdeuca. Unii si-aduc aminte ca au ridicat mortul din Ticau, altul il vazu la biserica, probabil a cimitirului. Avea doua lumanari la cap si lumea il privea. Fata ii era rumena si gura intredeschisa ca pentru vorbire. Numai flacarile palpaitoare ale facliilor dadeau ochilor scufundati luciul ceros al mortii”.

Ion Creanga a fost cel care a iubit si a povestit ca nimeni altul lumea traditionala a satului moldovenesc. „In Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu in timpul istorico-literar, ci intr-o durata spirituala, fiindca romanul lui Filimon anticipeaza cu doua decenii Amintirile.”, scria Pompiliu Constantinescu.

Autori: Andreea Stefania Susala, Veronica Stancu

Leave a Reply