Teatrul National din Bucuresti

„De va fi existat un teatru in tara noastra inaintea lui Caragea, nu stim; istoria nu ne spune nimic; chiar traditiunile populare nu ne arata nimic decat venirea unor scamatori arabi si turci, care scoteau panglice din guri, infigeau ace prin muschii mainilor, varsau mei de nas si scoteau din cap o multime de caciuli”, scria Nicolae Filimon, considerat primul istoric de teatru din Romania.
A existat teatru romanesc la Bucuresti inainte de 1814? Mai mult, a avut el un local propriu? Este greu de spus. Sunt argumente pro si contra.
Pe efigia particulara a domnitorului Caragea se gasesc stema Munteniei cu anul 1814 si legenda „THEATRVM/ VLACHICVM/ BVCHARESTINI”. Aceasta imagine este gravata si pe fata unei medalii, pe spatele sau aflandu-se o figura de femeie care sta in picioare si tine in mana dreapta un echer, iar in stanga o masca de teatru. Legenda este „FRATIBVS/ PROVANIS”. Cu siguranta medalia a fost batuta din ordinul domnitorului sau al fiicei sale, domnita Ralu.
Istoricul Ioan Massoff a emis ipoteza ca fratii Provani, cei pomeniti pe medalie, conducatori ai unei trupe de teatru, ar fi cerut autorizatie pentru construirea unei cladiri de teatru la Bucuresti. Se mai intamplase asa si in 1792 cand, unui oarecare Francesco, cererea i-a fost refuzata „imprejurarile neingaduind acest lucru”. Este posibil sa fi existat, in 1814 un proiect. Si este la fel de posibil ca el sa fi fost unul important pentru Ralu, ca urmare fratii Provani s-au grabit sa bata medalia, anticipand astfel demararea lucrarilor. Dar cum situatia financiara a tarii macinata de ciuma era dezastruoasa, e greu de crezut ca au existat bani pentru construirea unui teatru.
In ceea ce priveste inscriptia ”Theatrum Vlachicum„ nu trebuie uitat ca, in vremea aceea, notiunea de roman sau valah era neprecisa. Ar putea fi vorba doar de existenta teatrului in Valahia. La vremea aceea se prezentau spectacole ale multor trupe straine.
Toate acestea sunt ipoteze. Nu exista nicio sursa istorica potrivit careia sa se poata afirma cu certitudine ca a existat un teatru romanesc in 1814.
La Bucuresti, in „sala pentru ceremonii scolare”, „junii elevi din Sfantul Sava”, au jucat pentru prima oara teatru in limba romana, in Muntenia. Faptul s-a datorat stradaniei carturarului Gheorghe Lazar. Era anul 1818.
Un teatru s-a construit, totusi, in 1817, din dorinta si la insistentele rafinatei si cosmopolitei domnite Ralu. Se numea ”Cismeaua Rosie„ si era plasat la intersectia de azi a Caii Victoriei cu Berthelot. Pana in 1820, aici s-au jucat spectacole in germana, greaca si romana.
Primul efor roman a fost Iancu Vacarescu, autorul celebrului Prolog, prilejuit de inaugurarea spectacolelor romanesti jucate de diletanții de la Sf. Sava.
”V-am dat teatru, vi-l paziti,
Ca un lacaa de muze,
Curand cu el veti fi vestiti,
Prin vesti departe duse.„
La 7 februarie 1825, teatrul “Cismeaua Rosie” cade prada unui incendiu.

A urmat o perioada in care s-au dat spectacole in casa lui Ion Campineanu, in sala lui Andronache de pe Sarindar si in cea construita de birtasul Momulo, la intersectia strazilor Academiei si Edgar Quinet. In tot acest rastimp, au existat multe proiecte de construire a unei cladiri dedicate, dar, rand pe rand, au fost abandonate.
Un rol esential in nasterea teatrului national l-a avut Societatea Filarmonica. Tratatul de la Adrianopol anunta inceputul eliberarii poporului roman din vasalitatea turceasca. Tarile romane au capatat autonomie, garantata de Rusia. Era, asadar, momentul unor innoiri, statuate prin Regulamentul Organic. Burghezia in dezvoltare avea nevoie de recunoastere si isi revendica dreptul la conducerea treburilor politice. Noile idei vor fi gazduite, in Muntenia, de o publicatie care avea si supliment literar Curierul romanesc, al carui suflet era Ion Heliade Radulescu. El, impreuna cu Ion Campineanu si Costache Aristia vor infiinta Societatea Filarmonica, in 1831. In regulamentul Societatii, la art. 5 era scris: ”Scopul Societatii filarmonice este cultura limbii romanesti si inaintarea literaturii, intinderea muzicii vocale si instrumentale in Principat, si spre aceasta formarea unui teatru national„.
”Zidirea unui teatru national„ devine o prioritate in 1834. Se intocmeste un proiect care este inaintat domnitorului. Constructia ar fi trebuit sa inceapa in 1835, ”dupa masura si intocmirile teatrului ungar din Buda-Pesta„. In aprilie 1836 este cumparat locul numit Hanul Campinencii, urmand ca cel mai tarziu la inceputul lunii iulie sa demareze lucrarile. Nu s-a intamplat asa. Bucurestiul a ramas cu sala lui Momulo.
Abia in 1843, problema construirii unui teatru national a fost repusa in discutia autoritatilor. Lucrarile au inceput in 1846, dupa planurile arh. vienez Heft. Au fost intrerupte in perioada revolutiei de la 1848 si reluate in 1850. Nu au lipsit, de ce nu ne miram!, nici furtisagurile/ Iata ce scria Constantin Nottara: ”Si zidurile cresteau pe fiece zi, carele cu caramida si cu var. precum si cele cu busteni, se tineau lant, afara de acelea cari faceau la dreapta si la stanga pe langa cladire, in unele curti, pentru nevoia altor cladiri particulare, care si astazi, unele din ele, stau tepene prin apropierea teatrului, ca marturie vadita a smecheriei de pe vremea aceea„.
Dupa ani lungi de asteptare, in seara zilei de 31 decembrie 1852, Teatrul cel Mare este inaugurat cu piesa „Zoe sau Un amor romanesc”. Primul director a fost Costache Caragiale.
In 1875, Alexandru Odobescu, director al teatrului, pune pe frontispiciu numele institutiei: Teatru National.
O zi fatidica a ramas in istoria zbuciumata a Teatrului National: 24 august 1944. Cladirea din Calea Victoriei este distrusa in timpul bombardamentului de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.
Abia in 1973, la 20 decembrie este inaugurata noua cladire cu trei sali de spectacol: Sala Mare, Sala Mica si Sala Atelier. „Proiectul initial (1964-1973) a fost semnat de arh. Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu, iar structura de rezistenta de ing. Alexandru Cismigiu. Arhitectura cladirii se inscria in modernismul anilor ’60, dar a ramas neterminata la exterior. Forma de “palarie” care i-a devenit simbol, i-a fost fatidica. Faptul ca forma cladirii nu amintea de o “casa” in sens clasic si aducea cu o palarie, pare sa fi fost cauza pentru care Ceauaescu a cerut in 1978, dupa un incendiu la Sala Mare, remodelarea ei, atat la exterior, cat si la interior. In urma modificarilor a aparut o noua sala, Sala Amfiteatru”.
Cladirea a supravietuit cutremurului din 1977, dar in urma unui incendiu la Sala Mare, in 1978, Nicolae Ceausescu a ordonat largirea acestei sali de spectacole de la aproximativ 900 de locuri la peste 1.200 si constructia unei loje oficiale. In acest scop, din lateralele salii au fost scoase sisteme de rezistenta antiseismica si au fost inlocuite cu niste simpli stalpi, astfel incat Sala Mare si-a pierdut acustica si vizibilitatea.
„Fosta fatada de inspiratie coreeana, in greutate de 1.400 tone, ordonata de Ceausescu, ajunsese sa se sprijine in proportie de 70% pe parcarea Hotelului Intercontinental, iar, in cazul unui cutremur de minimum 6,5 grade pe scara Richter, intregul edificiu s-ar fi prabusit”, spunea Ion Caramitru, directorul Teatrului National.
Astfel, de 4 ani se lucreaza la reabilitarea cladirii. Noul Teatru National va avea 7 sali de spectacole, fiind astfel teatrul cu cel mai mare numar de spatii dedicate din lume.
Dupa ani de zbucium, dupa o istorie care cuprinde mari spectacole montate si jucate de mari regizori si actori, T.N.B. revine in viata Bucurestiului si a intregii tari.
Poate este un bun prilej sa ne amintim vorbele lui Heliade: „Cand s-a bolnavit obiceiurile noroadelor, cand s-au cangrenat, atunci teatrele, intovarasite cu instructia publica, au indreptat moralul societatii”.
Luminita IORDANESCU

Leave a Reply