Tulnicul

cel mai vechi instrument de comunicare
Odinioara, nu era zi in care dealurile apusenilor sa nu fie invaluite in sunetul inconfundabil al tulnicului. Chema la lupta, anunta incendiile sau, pur si simplu, “vestea” de voie buna. Anii au trecut, istoria s-a schimbat si tulnicul, ca de altfel atatea alte obiecte ale gospodariei taranesti, si-a pierdut functionalitatea.
Asemanator trambitelor din Polonia si Ucraina, alphorn-ului elvetian si luur-ului scandinav, tulnicul romanesc reprezinta unul din cele mai vechi mijloace de comunicare.
Inventatorii sai par sa fi fost ciobanii care, avand nevoie sa-si transmita semnalele “peste munte”, au creat un “fluier” urias, capabil sa propage sunetul la distante mari. In timp, “fluierul” acesta lung de doi-trei metri a devenit “sirena” care anunta calamitatile, “voinicul” evenimentelor fericite si un instrument muzical deosebit de indragit, indeosebi in zona Apusenilor. Azi, cei care au ramas sa transmita generatiilor urmatoare secretul fabricarii tulnicelor sunt extrem de putini. In satele rasfirate pe coamele Muntilor Apuseni poti sa-i numeri pe degetele de la o mana.
Nici cei care stiu sa le faca sa “sune” nu mai sunt foarte multi si in general este vorba de femei, numai ca “tulnicaresele” prezentului sufla in tulnic cu un scop bine definit: acela de a alunga salbaticiunile din preajma gospodariei. Legendele insa exista inca si aproape ca nu e mos care sa nu-ti depene istoria tulnicului. “E vechi, la fel ca plaiurile acestea”, spune, cu nostalgie Aurel Mocanu, localnic al satului Patrahaitesti de pe valea Ariesului. El este capul uneia dintre putinele familii de mesteri lemnari priceput in mestesugul tulnicelor. “Pe vremuri, oamenii de aici traiau din prelucrarea lemnului. Luau din padure ce le trebuia si apoi isi incercau mestesugul. Tulnicarii, cum li se zice, lucrau numai cu lemn de brad. Si cand trebuia sa se dea adunarea la razmelita, tulnicul era de baza. Asa se sunau barbatii, peste dealuri. Cand s-au linistit lucrurile, sa nu credeti ca tulnicul a murit”, spune Mocanu.

Cele care au preluat traditia au fost femeile. Au invatat sa cante, asa ca fostele indemnuri la lupta s-au transformat in “invitatii” la nunti sau chemari la trecutele “targuri ale fetelor”.
“Toate povestile astea, ca si mestesugul, l-am invatat de la tata. Iar tata, de la bunicu` si tot asa, multe generatii”, marturiseste Aurel Mocanu. Acum are 48 de ani si e mandru ca a reusit sa-i invete meserie si pe copii lui. “Timpurile s-au schimbat. Plasticul a inlocuit totul, asa ca putini au mai ramas sa facem obiecte traditionale. Noroc cu turistii, mai ales cu cei din strainatate, din Elvetia sau Franta, care bat drumul pana aici si nu-si mai pot dezlipi ochii de la obiectele pe care le facem noi”. Tot strainii sunt cei care platesc aproximativ 1 milion de lei pentru a avea un tulnic autentic, adica unul care atinge o lungime de doi-trei metri: “Nu se incurca cu tulnicele mici, artizanale, ca avem si din astea”, spuneMocanu, “desi numai Dumnezeu stie cum le-or duce ei la ei acasa”.
Cum se confectioneaza un tulnic? “E complicat si migalos”, zambeste mesterul. Tulnicul se face numai din lemn tare de brad, taiat din varf de munte. Si asta nu e tot. “Mai trebuie si ca bradul sa fie departe de apa. Bradul se crapa in doua, apoi se iau partile si se cioplesc, se imbina, se lipsesc cu aracet, apoi se strang cu cercuri tot din lemn de brad”, ne povesteste Aurel Mocanu.
Daca Aurel stie cum sa transforme bucata de lemn in misteriosul obiect lung de doi-trei metri, sotia lui, Rafila, e “stapana” sunetelor. Una dintre putinele femei din Apuseni care mai stie cum se canta la tulnic. Sotii Mocanu sunt constienti ca arta lor este una pe cale de dispatitie, spera insa ca turismul sa le salveze in cele din urma mestesugul, astfel incat sunetele grave si adanci ale tulnicului sa se auda inca multi ani peste dealurile Apusenilor.
sursa: Revista DRo

Leave a Reply