Un danez in Romania

Suna ca un titlu de roman sau de cantec. Nu este nimic din toate acestea. Este doar povestea lui Robin Wildt Hansen, un indragostit de tara noastra si de limba romana pe care o vorbeste foarte bine. Si mai este ceva. Este o scurta istorie despre cum Romania a schimbat viata unui om cu toate prejudecatile, temerile si obisnuintele sale.


Ce te-a determinat sa inveti limba romana?
Ma ocupam de lingvistica si m-am inscris la un curs suplimentar de limba romana la Universitatea din Lund, in Suedia. Nu ma gandeam niciodata ca am sa reusesc sa o fac atat de… complet. A fost un curs fantastic, tinut de o profesoara extrem de carismatica, Coralia Ditvall, care si-a pus de-a dreptul tot sufletul in prmovarea Romaniei si a limbii romane in tarile nordice.
Dupa cateva luni de curs, un coleg mi-a spus ca doamna Ditvall a primit o bursa la o scoala de vara in Timisoara. Din pacate, nu putea merge si mi-a propus mie sa particip. Nu m-am gandit niciodata ca as putea ajunge in Romania. Nu stiam nimic despre aceasta tara, dar am luat propunerea atat de neasteptata, ca pe un semn al destinului. Nu a fost doar atat. S-a dovedit a fi o mare aventura.

Cum a decurs primul tau contact cu tara noastra?
Pot spune ca prima mea calatorie ilustreaza perfect perceptia obisnuita a unui strain asupra Romaniei.
Era in 1999. Am aterizat pe aeroportul din Budapesta si apoi am luat un tren spre Timisoara, cu schimbare la Arad.
La granita, a intrat in compartiment un vames ca sa ne verifice pasapoartele. Cand a vazut ca al meu este danez, m-a privit mirat si apoi s-a uitat in directia in care trenul urma sa plece. “Romania?!” a spus el neincrezator. Eu am aprobat din cap, el a dat din umeri ca si cum mi-ar fi spus ca sunt nebun, iar el nu ma poate ajuta. Dupa plecarea lui, am inceput sa ma ingrijorez. “Ce era tara asta ciudata in care urma sa intru?!” Auzisem doar o singura data ceva despre Romania, de la un roman din Copenhaga. Imi sugera, cumva, ca este un loc nebun si periculos. Si apoi, cum ma puteam descurca, nestiind decat trei cuvinte: “Da”, “Nu” si “Mulțumesc”.
Dupa ce m-am linistit, a intrat o pereche de romani care purtau ceva foarte asemanator unor uniforme militare. S-au uitat la mine si au zambit. Atat.
“Vrei sa-mi vedeti pasaportul?” am intrebat, in timp ce il scoteam. Au dat din cap ca nu.
“Vreti sa schimbati bani?” a intrebat unul dintre ei.
In compartiment au inceput sa intre din ce in ce mai multi astfel de politisti de frontiera, pana s-a umplut. Unii stateau chiar afara, pe culoar. Unul dintre ei mi-a spus ca s-ar putea sa pierd legatura de Timisoara si ca va trebuie sa astept in Arad pana dimineata.
“Este periculos?” am intrebat.
“Nu,” a raspuns el. “Dar este mai bine sa luati un taxi de la o companie pe care o stim.”
Ca sa nu mai lungesc povestea, am platit pe cursa aproape toti banii pe care ii aveam. Si nu erau putini deloc. Dar mi i-au luat cu mult farmec si nicio clipa nu m-am simtit amenintat. Intr-un fel, a fost greseama mea: am fost victima propriilor prejudecati despre Romania.

Au disparut aceste prejudecati?
Foarte repede.
Cand am sosit la Universitatea din Timisoara, am fost uimit de ospitalitatea si amabilitatea celor de acolo. Cu timpul, am inceput sa realizez ce nivel cultural si educational inalt aveau acesti oameni. Este un lucru pe care il admir la romani. Pe parcursul numeroaselor mele calatorii in Romania, am constatat ca sunt largi segmente de populatie care au o educatie, sa spunem clasica, lucru extrem de rar in tara mea natala, Danemarca. Acolo, oameni se specializeaza intr-un domeniu, dar stiu foarte putin despre orice altceva. Tendinta asta incepe sa se manifeste si in Romania, acum, dar inca sunt multi oameni care au cultura generala si care inca mai citesc carti!

Tocmai acest sistem traditional de educatie m-a ajutat sa invat repede sa vorbesc si sa scriu in limba romana. Cursul pentru incepatori de la Timisoara era sustinut de o profesoara foarte severa, dar si fermecatoare, Domnița Alexandru. Cerea foarte mult de la noi. Imi amintesc ca imi faceam temele prin baruri, band bere cu multi dintre colegi. Ei erau englezi si se mirau teribil vazandu-ma cat sunt de studios; ei aveau un alt profesor si nu intelegeau deloc cat eram eu de speriat de domana Alexandru! Dar nu mi-am dorit nicio clipa altceva. Am invatat extrem de mult in cele doua saptamani si am adorat stilul rafinat, chiar elitist de predare, cu mari asteptari si mari cerinte. Dupa incheierea cursului, cei de la Universitate ne-au dus intr-o excursie in imprejurimi. Am vizitat Brasov, Hunedoara, Sibiu, castelul Bran, Sighisoara si alte locuri al caror nume nu mi-l amintesc. Mereu era ceva nou, mereu se intampla ceva care ne surprindea. Iar ospitalitatea oamenilor a fost fantastica. Nu am mai intalnit asa ceva!

Orice contact cu o noua cultura te imbogateste. Ce iti ofera tie Romania si romanii?
Ospitalitatea romanilor m-a condus spre una dintre crizele mele existentiale. Eram la Cluj, la un an dupa scoala de vara. Locuiam intr-un apartament unor prieteni ai unui prieten. Amabilitatea lor, atentia, grija fata de mine mi-au modelat viata. Ma luau cu ei peste tot, ma intrebau mereu ce-mi doresc, era suficient sa dau un cat de mic indiciu si actionau in consecinta.
Eu vin dintr-o tara unde oamenii sunt preocupati doar de treburile lor, unde suntem invatati sa nu spunem ce ne dorim si sa nu ne implicam in viata nimanui, chiar daca vrem doar sa ajutam. Asa ca, felul in care m-au tratat acei oameni a fost pentru mine un mare soc. Mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc. Incercam sa nu le arat ce-mi doresc, pentru ca era inconfortabil gandul ca ei isi schimba programul de dragul meu. In acelasi timp, eu nu am facut nimic pentru ei, pentru ca nu eram obisnuit cu asa ceva si nustiam, pur si simplu, cum sa procedez.
Tin minte ca le-am spus la un moment dat: “Nu trebuie sa-mi acordati atata atentie.” Si am primit replica: “Dar daca noi a veni in Danemarca, si tu ai face acelasi lucru pentru noi.” Au citit negarea din ochii mei si au intrebat neincrezatori: “Ai face, nu?” In clipa aceea am crezut ca mor, pentru ca am realizat ca sunt pe cale sa devin un om mai bun.

NU stiu in ce masura am reusit acest lucru, dar cateva luni mai tarziu, amabilitatea acestor oameni, influenta lor asupra mea, m-au determinat sa gazduiesc la mine acasa niste romani veniti sa viziteze Copenhaga. Anul urmator am facut-o din nou, cu altii. Cand au trebuit sa se duca la autoritati cu documentele de sedere le-am spus ca vreau sa merg cu ei. Daca nu traiam experienta din Romania, nu as fi facut niciodata asa ceva. A fost un mare noroc ca am mers cu ei, altminteri riscau sa fie dati afara din tara.

Ce a urmat dupa aceasta prima calatorie?
O alta, mai lunga. Am fost de-a dreptul vrajit de ce am vazut in Maramures: oameni care purtau costume populare intr-o zi obisnuita, Cimitirul vesel, Muzeul satului din Sighetul Marmatiei, Muzeul victimelor comunismului. Peste tot am fost cu autostopul. Oameni opreau imediat si erau bucurosi sa conversam pe drum. Anul urmator am venit la Bucuresti, cu o bursa Erasmus. Planuiam sa stau doar trei luni si am stat noua. Cand ma apropiam de plecare, imi parea rau ca trebuie sa o fac. La intoarcerea in Copenhaga, am avut un soc cultural invers celui pe care l-am trait la prima sosire in Romania. Acest lucru m-a determinat sa scriu primul roman, care este tocmai despre cultura daneza. A fost publicat acolo, cativa ani mai tarziu.

In concluzie, cunoasterea Romaniei mi-a influentat viata si felul in care vad acum lumea. Am tinut legatura cu Romania in toti anii care au trecut si continui sa-mi perfectionez limba, sa o vorbesc. Ascult frecvent Radio Romania Cultural , pe telefonul mobil, oriunde as fi in lume.

Are vreun loc Romania in viitorul tau?
Din 1999, am tot cautat sa revin aici. Simt mereu o provocare, simt ca traiesc si limba mea romana este din ce in ce mai buna. Pentru mine este clar ca Romania are un loc aparte in viata mea.

shooting de vara: am luat un loc frumos, cu aer la umbra soarelui si oameni buni, si se creeaza… momente
locatia: Ceainaria Infinitea
sursa: foto: Andreea Rau-Neacsu

Leave a Reply