„A face haz de necaz“
Între expresiile ce se leagă de întâmplările plăcute ale vieții și care redau o anumită stare morală față de supărarea survenită este și cea cunoscută sub forma: a face haz de necaz.
„Vorba“ aceasta pare, prin termenii ei contradictorii, de neînțeles: este, oare, cu putință ca un om să fie, în același timp, abătut și vesel?
În adevăr, la prima vedere, lucrul pare ciudat. Dacă însă analizăm împrejurările în care expresia a putut lua naștere și în care, de obicei, se folosește, atunci sensul ei ne lămurește pe deplin.
Este fapt dovedit, prin experiența de viață a omului nostru din popor, că acesta a găsit întotdeauna tăria morală de a nu se lăsa apăsat de izbeliște într-atât, încât să uite de sine. Și nu numai că în atare situații nu și-a pierdut cumpătul – dar, spre a putea ieși la liman, a știut chiar să-și descrețească fruntea, ascultând sau spunând el însuși o vorbă de duh, o snoavă hazlie. Amărăciunea întâmplării a putut astfel deveni mai ușor de îndurat.
Cineva, judecând o asemenea stare de lucruri, a putut ajunge la observația că omul respectiv face haz de necaz, expresia oglindind, totodată, un sentiment de înțelegere și frățietate față de supărarea, oricum, existentă a semenului.
O dată lămurit înțelesul „vorbei“, rămâne să adăugăm amănuntul, nu lipsit de importanță, că ea a putut să se impună și să aibă o întinsă circulație nu numai datorită adevărului pe care îl conține, dar și formei rimate, ușor de memorat.
Extras din „Carte despre limba românească”, de N. Mihăescu, EDP, 1972
