„A pune pofta în cui”
Cine analizează comoara de expresii ale poporului nostru își dă seama de iscusința cu care creatorul lor știe să concentreze, în numai câteva cuvinte, concluziile unei experiențe de viață, ale unui raționament asupra întâmplărilor și a rosturilor lumii.
Nu o dată, observațiile sunt colorate cu nuanțele fine ale acelui umor sănătos care îi este propriu românului și care se manifestă cu deosebire atunci când o anumită stare de lucruri contrazice înclinațiile simțului său iubitor de armonie, de echilibru.
În asemenea împrejurări au țâșnit, desigur, dintr-un spirit scânteietor, acele „vorbe pline de duh“ menite să dezvăluie felul ingenios în care omul din popor interpretează și reduce la absurd anumite realități din jurul său, neconforme bunului simț, fie că ele aparțin lumii materiale, fie că privesc fenomene ale vieții morale.
O asemenea expresie este și aceea cu care, de obicei, când se respinge o anumită dorință a cuiva, nerealizabilă: persoana în cauză este poftită… să-și pună pofta în cui!
A invita pe cineva să-și pună pofta în cui, fiindcă acel cineva pretinde să i se realizeze o dorință inacceptabilă, înseamnă a respinde, nu numai foarte categoric, dar și cu duh șfichiuitor, lucrul cerut. A agăța un lucru abstract (adică fără corp material) de un obiect concret – iată ce reprezintă, în chip expresiv, însuși caracterul absurd al unei dorințe socotite ca atare.
Există în faimoasa scriere a lui Alexandru Odobescu, Pseudo-Kynegetikos (Fals tratat de vânătoare), un pasaj în care autorul, speculând caracteristica expresiei aici discutate – adică îmbinarea unui termen abstract cu altul concret –, obține potențarea efectului ei umoristic prin introducerea numelui unui obiect ce poate fi agățat în cui (pușca): „…pentru ce, o tu, dascăle de vânătoare sistematică și rațională, n-ai suplinit lipsele legii dând oarecare povețe în privința timpului când se cuvine ca vânătorul să-și pună pușca și pofta în cui și să dea, nevinovaților săi adversari, un răgaz…“
Extras din „Carte despre limba românească”, de N. Mihăescu, EDP, 1972
