„A mânca papară“
Într-o notă anterioară meționam că unele dintre expresiile populare existente în limba noastră au fost create pornindu-se de la faptul că, în trecut, hrana de fiecare zi a omului nevoiaș era mălaiul pregătit într-un fel sau altul. „Vorba” a o pune de mămăligă concentrează în ea – arătam cu acel prilej –, pe de o parte, resentimentul față de o realitate concretă, pe de alta, observația că o asemenea stare de lucruri se potrivește, în ordinea aspectelor morale ale vieții, cu ceea ce simte cineva când are de suportat efectele unei pățanii neplăcute.
Din același izvor al lumii materiale se va fi născut și expresia a mânca papară folosită, de obicei, în legătură cu cineva care a pățit-o sau a fost ocărât strașnic.
Înțelesul cu care este întrebuințată această „vorbă” ne apare pe deplin lămurit dacă avem în vedere ce reprezenta papara în hrana oamenilor din popor: era un fel de mâncare preparată din felii de mălai opărite cu apă fiartă.
Este de la sine înțeles că o asemenea mâncare se chema, cu drept cuvânt, hrana omului sărac. A mânca papară nu putea fi, așadar, un lucru de invidiat. De aici s-a putut dezvolta sensul cu care expresia circulă astăzi și a cărui ilustrare o aflăm, deseori, în vorbirea curentă, ca și în multe din paginile literare ale scriitorilor noștri.
De pildă, un personaj din teatrul lui Vasile Alecsandri, zice la un moment dat: „Aleargă iute ca să nu mănânci papară de Anul Nou“, iar Ion Creangă ne istorisește în Amintiri din copilărie cum: „Cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papară…“
Extras din „Carte despre limba românească”, de N. Mihăescu, EDP, 1972
