Bucureștii cafenelelor literare
„Camil Petrescu, de zece ani, ia cafeaua cu lapte, dimineața, la Capșa. Se duce timid la locul obișnuit, comandă cafeaua și cere ziarele. Cafeaua vine, se răcește, îngheață și Camil frunzărește, mai departe, gazetele cu furie. Tinerii îl respectă și îl prețuiesc, însă foarte puțini se pot apropia de sufletul acesta, închis ermetic în dosul unei infirmități. Carandino și Vladimir Streinul se bucură de toată afecțiunea marelui prozator. Toată ziua discută numai literatură, aruncând formule noi și revendicând pe altele, mai vechi.
Într-o zi, discuta aprins problema autenticității cu Nicolae Carandino și alți tineri. Îi înfloriseră garoafe în obraji și pe marginea verde a ochilor se aprindeau și se stingeau gândurile, ca niște reclame luminoase.
– Ai perfectă dreptate! zice Carandino.
– Păi sigur că am! replică romancierul, puțin enervat. Eu, să zicem, am o grădină cu mere. Trece lumea pe lângă gard și fiecare rupe câte un măr. Ei bine, fiecare trecător nu numai că nu vrea să spună de unde a furat mărul, dar crede că are însăși grădina cu mere! Or, nu e adevărat. Grădina e a mea, organic e a mea. Așa se pare și cu formula de artă.
Un tânăr întreabă:
– Domnule Petrescu, de ce nu dați un interviu în sensul acesta?
Scriitorul răspunde îngrozit:
– Dragul meu, reporterii, în majoritatea sunt niște tâmpiți. Îți deformează gândul și citești prin gazete alte năzbâtii. Nu te mai recunoști.
Astfel, Camil Petrescu, mereu preocupat de el și de opera lui, neîncrezător în sinceritatea omagiilor ce, acum i se aduc din plin, veșnic un izolat și – spune oricui – vrea să rămână un izolat. Totuși, uneori se pretează bucuros la glumele cafenelei. Odată, Ion Marin Sadoveanu i-a cerut o întâlnire. Camil i-a spus:
– Vino la Capșa!
– La Capșa?! A strigat Ion Marin, îngrozit, gata să-i cadă geanta. Eu nu intru la Capșa! – Și vru să fugă.
Camil Petrescu răspunse calm:
– De ce? Crezi că, dacă nu vii la Capșa, ai mai mult talent? Sau dacă ai veni, l-ai pierde pe-ăl de-l ai?
În adevăr, Camil Petrescu e o grădină cu mere de aur. La masa tinerilor, zilele trecute, s-a încins o ceartă pe chestia autorului „Patul lui Procust”.
– Ce Camil Petrescu? se răsti un poet știrb. Ăla un dă de pomană un franc, ba i se pare că toată lumea s-a coalizat să-i fure opera. Dacă el a zis că azi e marți, s-a isprăvit! Nimeni nu are voie să spună că e marți, fiindcă e brevetat de Camil! În orice caz, ai nevoie să zici așa: Domnul Camil a zis că azi e Marți!
– Da, dar e cel mai mare prozator contemporan! replică un poet proletar.
În cele din urmă s-a căzut de acord că de Camil nu se poate vorbi fără bârfeală. […]”
Fragment din Tabachera cu etaje, de Bogdan Amaru, în cartea Bucureștii cafenelelor literare, de Florentin Popescu.
