Constantin C. Nottara și arta sa interpretativă
Constantin C. Nottara, una dintre personalitățile din muzica românească a primei jumătați din secolul XX, a fost violonist-concertist, profesor, compozitor, dirijor și critic muzical. A făcut parte din generația contemporană cu George Enescu, aducându-și contribuția la definirea școlii muzicale moderne de mai târziu.
S-a născut la 1 noiembrie 1890 într-o familie de artiști, tatăl său fiind vestitul actor Constantin Ion Nottara, dar și profesor la Conservatorul de Muzică și Declamație din București, Catedra de Declamțiune, iar mama sa, Eleonora Nottara, care cândva pentru desăvârșirea talentului muzical, luase lecții de pian cu George Stephanescu.
Pe parcursul anilor C.C. Nottara și-a completat educația în trei centre muzicale cunoscute încă de atunci. La început în București, a studiat vioara cu Nicolae Cerchez, iar între 1900 și 1907 urmează Conservatorul de Muzica și Declamație din București, unde profesori i-au fost: Robert Klenck (vioară), Dumitru Georgescu Kiriac (teorie și solfegiu) și Alfonso Castaldi (armonie, compoziție, dirijat). Apoi, la Paris, începe în anul 1907 studiile de vioară cu îndrăgitul conațional George Enescu și Henri Berthelier, iar în paralel urmează cursuri de compoziție la conservatorul din capitala Franței. Cea de-a treia școală, la Berlin, o începe în 1909, ultima parte a școlii fiind dedicată studiului muzical. După absolvirea acestor școli de renume, pe atunci, Constantin C. Nottara se afirmă în timp, reușind să fie violonist la recitaluri și concerte, apoi membru în diferite orchestre și formații cvartet de coarde.
Dorindu-și să își continue perfecționarea, în anul 1913 urmează cursuri la Konigliche Akademie der Kunstler la clasa de vioară a lui Karl Klinger. Cu timpul, activitatea sa se intensifică: fondează un cvartet de coarde care îi poartă numele, apare ca solist în concerte apreciate de presa vremii, cum ar fi: Ziarul Dimineața, Adevărul, conform arhivei Colecției Nottara, devenind unul din membrii fondatori ai Societății Compozitorilor Români, are meritul de a da naștere Orchestrei Municipiului București, devenind chiar dirijor al Orchestrei Radio în perioada 1933 – 1938.
Plin de forță creativă, participă alături de alți muzicieni în diferite recitaluri, chiar alături de George Enescu, interpretând în primă audiție românească: „Cvartetul de coarde op.22 nr.1” de George Enescu, publică studii muzicale, cronici pentru diferite reviste românești, chiar și în afara granițelor țării, în Zeitschrift fur Musik din Lepizig.
În 1918 devine profesor de vioară la Conservatorul din București, predând și la clasele de muzică de cameră și cea de orchestră. Se retrage din activitatea pedagogică după 29 de ani, în 1947, când este înlăturat de regimul comunist.
La catedră și pupitru, artistul și pedagogul Constantin C. Nottara își îmbină eforturile într-un profund și susținut elan didactic, așa cum menționează Constantin Brăiloiu. Compozițiile sale acoperă toate genurile, dovedind versatilitatea talentului sau, unde măestria excelează printr-o melodică extrem de generoasă. De la „Siciliana op.1 nr.1 pentru vioară și pian” (1913), dedicată lui George Enescu, și până la „Sonetul pentru suflători și coarde” (1950), inspirația autorului s-a axat pe două categorii. Din prima categorie amintim creațiile dedicate viorii sau a corzilor, în general. „Sonata op.1 nr.2 în re minor pentru vioară și pian” (1914), „Poemul pentru vioară și orchestră” (1920) – distins cu Premiul de Compoziție George Enescu, „Suita în stil românesc pentru pian și violoncel” (1949), „Suita pastorală în Re major pentru vioară și pian” (1949), „Concertul în re minor pentru vioară și orchestră” (1950).
Cea de-a doua categorie reflectă atracția către geniul dramatic al operei, baletului și a muzicii de teatru, atracție firească datorită mediului artistic în care a crescut și s-a format. A compus librete proprii operelor „La drumul mare” după Anton Pavlovici Cehov (1932), „Cu dragostea nu se glumește” după Alfred de Musset (1933) și „Se face ziuă” după Zaharia Bârsan (1943). Ultima operă, considerată și cea mai valoroasă, „Ovidiu”, după binecunoscuta piesă a lui Vasile Alecsandri, a rămas neterminată; revizuirea întregii partituri și finalizarea actului al V-lea au fost întreprinse de compozitorul Wilhelm Georg Berger.
Stilul lui C. Nottara îl putem aprecia ca fiind eclectic. Multe lucrări ale sale au ca sursă de inspirație, cu precadere, folclorul românesc. De exemplu: „Schița simfonică oltenească” (1932) sau „Variațiuni simfonice pe un cântec din Bihor” (1943). Alte creații întâlnite: „Jocuri din Portugalia”, folclor ceh – „Impresii din Cehoslovacia”, folclor rus – „La drumul mare” sau folclor francez – „Cu dragostea nu se glumește”.
De-a lungul vieții sale, creația sa a fost apreciată și a primit multe distincții la București, Paris, Praga și Lisabona. Melosul și ritmurile românești constituie temelia acestui „Concert în re minor” scris de Constantin C. Nottara cu puțin timp înainte de moarte. Partea întâi, Moderato, interpretează o melodie de baladă, a doua Andante, ne învăluie în sonorități de colind, iar partea a treia, Allegro molto, leagă organic primele două mișcări, ce se desfășoară în caracter de joc, în toate aceste capodopere putându-se observa variațiuni folclorice românești.
Trece în neființă la 19 ianuarie 1951, la București, ca un artist care a trăit doar pentru a cânta pentru ceilalți, sfârșit de durerea sufletească și trupească de a se vedea marginalizat într-o societate perimată, difuză și fără repere autentice.
Fotografii din Colecția C I. și C.C. Nottara din cadrul Muzeului Municipiului București
Autor: Daniela Dumitrescu
