{"id":9169,"date":"2017-08-30T14:25:44","date_gmt":"2017-08-30T11:25:44","guid":{"rendered":"http:\/\/promenada-culturala.ro\/?p=9169"},"modified":"2020-05-20T22:20:11","modified_gmt":"2020-05-20T19:20:11","slug":"interviu-cu-paul-aioanei","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/promenada-culturala.ro\/en\/interviu-cu-paul-aioanei\/","title":{"rendered":"Interviu cu Paul Aioanei"},"content":{"rendered":"

Final de august in Bucuresti. O dupa-amiaza cu o lumina deja modificata, care incepe sa capete reflexele toamnei.<\/span><\/p>\n

Din zgomotul bulevardului Magheru, patrund in blocul Scala, urc cateva etaje si pasesc in alt timp. O garsoniera cu tavan inalt, in stilul camerelor din perioada interbelica, doua printuri de mari dimensiuni cu portrete, alte chipuri prinse in rame, un pick-up functional, discuri de vinil cu jazz, un numar din ziarul \u201eBilete de papagal\u201d, editat de Arghezi, carti despre fotografie si Bucurestiul vechi, cateva aparate foto cu film, din perioada 1950-1980, dar si camere de studio, de mari dimensiuni. Ma aflu la Studio Foto Ambrotipescu.<\/span><\/p>\n

In acest studio foto se lucreaza cu procedeul fotografic numit colodiu umed, inventat in 1851 de Frederick Scott Archer, si care permite realizarea de imagini direct pe coli de sticla. In 1856 a fost adaugat procedeul tintype sau ferotipie, prin care se obtin imagini pe coli subtiri de metal. Pana la sfarsitul anilor 1850, colodiul umed a inlocuit aproape in intregime primul proces fotografic, dagherotipul<\/em><\/strong>.<\/span><\/p>\n

Fac cunostinta cu Paul Aioanei, proprietarul acestui studio foto, absolvent al Liceului de Telecomunicatii din Bacau si al Facultatii de Limbi Straine, sectia Engleza-Italiana, din Bucuresti. De 11 ani lucreaza in Departamentul de Vanzari al unei corporatii care se ocupa de transporturi internationale. Pasiunea pentru fotografie s-a ivit in adolescenta, in clasa a Vl-a, atunci cand tatal sau l-a dus la \u201ePalatul Elevului\u201d din Bacau si l-a inscris la cursurile de arta fotografica. Se autointituleaza fotograf ambrotipist sau fotograf vintage, o activitate de seara si de suflet, o arta care nu a mai fost reprezentata in Romania de aproape un secol. De curand, a reinviat putin, dar sunt doar cativa astfel de fotografi in Romania. Paul spune ca digitalul te poate duce doar pana intr-un anumit punct, iar analogul este mult mai interesant, mai ofertant din punct de vedere estetic, profesional si personal. Nu a lucrat prea mult cu fotografia digitala, prefera filmul, ambrotipiile si ferotipiile, folosind procedeul fotografic colodiu umed.<\/span><\/p>\n

Veronica Stancu, Promenada Culturala: Paul, ne spui mai multe despre colodiul umed?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Colodiul este solutia principala care se foloseste la realizarea filmului fotosensibil, film care, de fapt, este o coala de sticla pe care se aplica acest colodiu (un amestec de nitroceluloza, eter, alcool etilic si anumite saruri de bromura si iodura. Se creeaza o pelicula fotosensibila asupra sticlei, aproape invizibila, sticla este introdusa imediat intr-o baie\/ suport in care se afla o solutie de nitrat de argint si se lasa 3-4 minute pentru a face suportul fotosensibil. Nici colodiul, nici nitratul de argint nu sunt fotosensibile, dar impreuna formeaza o pelicula fotosensibila. Sticla reprezinta apoi filmul efectiv, e inlocuitorul filmului care se pune in camera. Trebuie introdusa intr-o caseta speciala, care o tine la intuneric, caseta respectiva se introduce in spatele acestor camere uriase (n.r.: aparatul foto de mari dimensiuni folosit in secolul al XIX-lea) si se face efectiv expunerea, asa cum se procedeaza cu un aparat foto pe film. Cu o expunere nu de jumatate de secunda sau o secunda cum se face la film, ci de 5-6 secunde sau 10 secunde. Colodiul are o sensibilitate foto (ISO) de 1-5, spre deosebire de filmul foto care are un ISO minim de 50 sau 100. Este un procedeu destul de lent care necesita multa rabdare. Rabdarea e necesara nu doar in cazul fotografului, ci si din partea subiectului, pentru ca a sta zece secunde complet nemiscat este destul de dificil. Totusi, chiar daca persoana se misca, acesta poate fi farmecul acestor fotografii, care uneori nu au o claritate digitala, ci reprezinta un amalgam de faze prin care trece subiectul, un fel de sandvis cu mai multe chipuri si stari ale acestuia. E cu totul altceva.<\/span><\/p>\n

Se face expunerea, care poate duce si la 15-20 secunde, apoi se scoate din nou caseta in care se afla sticla fotosensibila, se duce in camera obscura si se aplica alte solutii pentru a developa imaginea, a o spala si a o fixa \u2013 etape necesare pentru a o scoate la lumina. Obtinem astfel fotografia finala.<\/span><\/p>\n

 <\/p>\n

<\/div>\n
\n
\n

V.S.: Cat dureaza procedeul acesta de developare?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Cum spuneam, procedeul se numeste colodiu umed, ceea ce inseamna ca pelicula trebuie sa fie umeda. Din momentul in care fac filmul pe sticla, am cam zece minute sa procesez toata fotografia. Pentru a face 2-3 fotografii, am nevoie de cel putin o jumatate de ora. Nu este un aparat foto care sa faca 2-3 fotografii pe secunda, iar ceea ce imi place in mod deosebit la acest procedeu fotografic este faptul ca nu am nevoie de curent electric. Daca este lumina buna afara si ridic draperiile, nu mai am nevoie de electricitate pentru a ilumina subiectul.<\/span><\/p>\n

V.S.: Cum ai ajuns sa te gandesti la un astfel de studio foto?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Cred ca fotografia vintage m-a ales pe mine, printr-o vizita pe care am facut-o in Amsterdam in urma cu an (n.r.: 2016). Acolo, intr-o piata, era un fotograf vintage, am stat pe langa el pana s-a eliberat, o zi intreaga i-am dat tarcoale si abia a doua zi m-am asezat pentru a fi fotografiat de el! A iesit o fotografie superba: o fotografie pe tabla, numita ferotipie, o placa de aluminiu impregnata cu o solutie neagra, iar procedeul este exact ca la ambrotipie. Asta a fost scanteia care a pornit totul! Eram deja pasionat de fotografie, am cateva proiecte pe facebook care graviteaza in jurul istoriei fotografiei, sunt patru in total, toate avand acelasi nucleu \u2013 fotografia vintage. Am revenit acasa, am cautat pe internet, am cumparat camerele foto, am invatat retetele chimice pe care le foloseau fotografii de altadata. Din fericire, procedeul de colodiu umed are o amploare incredibila in America si sunt zeci de mii de fotografi care traiesc din asta, fiind o sursa inepuizabila de inspiratie si informatii.<\/span><\/p>\n

Cat despre mediul de lucru, ai nevoie de o camera mobila si de o incapere intunecata in care sa lucrezi placile inainte de expunere si pentru developare. Timpul este de 10 minute pentru a obtine o astfel de fotografie, daca placa s-a uscat, fotografia nu se mai poate obtine.<\/span><\/p>\n

V.S.: Care sunt celelalte proiecte online pe care le-ai dedicat pasiunii tale pentru fotografia vintage?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Bucurestii Vechi (Foto si Istorie) <\/em>are 8 ani de existenta si peste 26.000 de persoane care urmaresc pagina de facebook, a fost prima pagina pe care am creat-o din pasiunea mea pentru fotografie veche si orasul Bucuresti. Un alt proiect este History of Photography<\/em>, aici am urmaritori si in mediul international. Cel de-al treilea este Carol Popp de Szathmari<\/em>, acesta fiind fotograful meu preferat, cel care m-a inspirat, a lucrat tot in Bucuresti, a avut un studio pe Calea Victoriei, de fapt, mai multe in centrul Bucurestiului. La un moment dat, as vrea sa fac un tur al Romaniei si sa fotografiez exact asa cum a facut si el, la 1860, tot cu colodiu umed.<\/span><\/p>\n

 <\/p>\n

<\/div>\n
\n
\n

V.S.: Totusi, unde sunt radacinile fotografiei in viata ta? Cand a inceput sa se manifeste cu adevarat aceasta pasiune?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Cand m-am mutat in Bucuresti, in 2006. Si acum ma simt ca un turist in Bucuresti, dupa 11 ani, desi capitala mi-a devenit acasa, dar ma incanta in continuare si pe mine locurile de care se bucura turistii. Mai ies in unele weekend-uri cu film in aparat si fotografiez cladiri vechi pe care probabil ca le-am fotografiat si in urma cu zece ani, dar sunt mereu impresionat de arhitectura veche si de cladirile secolului al XIX-lea.<\/span><\/p>\n

Ma fascineaza mereu aceste cladiri in fotografiile vechi si e un sentiment unic pe care il traiesc cand le vad apoi si in realitate, e ca o poarta in timp, e ca si cum as deschide o portita si as putea sa vad in fata mea ceva din anul 1860<\/strong><\/em>.<\/span><\/p>\n

Aceasta cred ca a declansat in mine pasiunea pentru fotografie, pentru fotografia pe film, si astfel a aparut inevitabil proiectul Bucurestii vechi. Investitiile pe care le-am facut au fost in manualele, cartile, ziarele si revistele pe care, de fapt, le cumpar tot timpul de la anticariate.<\/span><\/p>\n

V.S.: Sa mai mergem putin pe firul timpului. De unde provine chemarea aceasta pentru vremurile vechi si nostalgia pentru Bucurestiul din a doua parte a secolului al XIX-lea?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Cred ca este ceva personal, mi-ar fi placut sa fi trait in Bucuresti, la 1860, sa ma fi nascut in 1840 si sa fi trait in perioada aceea. Nu stiu exact de unde provine aceasta inclinatie catre lucruri retro, pur si simplu imi plac, ma simt mai apropiat de tot ce era atunci.<\/span><\/p>\n

Probabil ca in adancul sufletului meu am o nostalgie pentru vremurile pe care nu le-am trait<\/strong><\/em>.<\/span><\/p>\n

Imi plac istoriile cladirilor si uneori, cand ies in oras cu prietenii mei, intru in rolul de ghid si le povestesc acestora despre cladirile pe langa care trecem.<\/span><\/p>\n

 <\/p>\n

<\/div>\n
\n
\n

V.S.: Care a fost durata de viata a ambrotipiei?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Ambrotipia a avut o durata de viata de circa 30 de ani, s-a diminuat pe la 1884, cand a aparut filmul fotografic cu gel uscat. In schimb, ferotipia, care este sora ambrotipiei, s-a manifestat in America pana spre 1930. Pe la targuri, lumea putea sa-si faca o ferotipie cu 1 dolar. E fascinant faptul ca ferotipiile, ambrotipiile si dagherotipiile sunt unicat, nu se pot reproduce.<\/span><\/p>\n

V.S.: Ce vezi cand te uiti la un chip? Cum vede fotograful un chip?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Am vazut foarte multe chipuri intr-un an, de cand exista Studio Foto Ambrotipescu. Intr-adevar, au trecut foarte multe chipuri prin fata obiectivelor si fiecare are ceva diferit, toti sunt fotogenici, dar fiecare e diferit fotogenic de ceilalti. Nu stiu daca vad ceva in mod special pentru ca si camera complica putin lucrurile, pe sticla vad chipul inversat. Cand ma uit la imagine in acest fel, incerc sa obtin o claritate cat mai buna. Interactiunea initiala cu persoana e putin neobisnuita pentru ca oamenii sunt si curiosi, dar si putin speriati. Desi vin de buna voie, am impresia ca se simt ca la doctor, sunt putin timorati pentru ca au in fata zeci de becuri foarte puternice si un fotograf care le cere sa stea nemiscati timp de zece secunde. Sunt clar doua ipostaze diferite: cea inainte de fotografie si cea dupa fotografie. Cei mai multi nu stiu despre ce este vorba, altii stiu ce presupune acest tip de fotografie.<\/span><\/p>\n

Am facut cam 300 de ambrotipii in ultimul an, dintre care 250 sunt portrete. Doar doua persoane mai trecusera printr-o experienta de acest gen, pentru restul a fost o experienta noua<\/strong><\/em>.<\/span><\/p>\n

A doua ipostaza, este aceea in care isi vad chipul ulterior, reprodus prin ambrotipie, iar senzatia este de uimire si apreciere. Toata lumea a plecat ca si cum a fost la un doctor si s-a vindecat complet! In special, momentul cand se developeaza fotografia, e un moment magic, cand oricine e uimit de rezultat. Mai e si faptul ca dureaza destul de mult sa faci o astfel de fotografie si oamenii inteleg asta cand pleaca de aici. Pentru a-ti raspunde la intrebare, eu vad de fapt aceste doua ipostaze: inainte si dupa fotografie. E un timp de pregatire si de asteptare destul de mare, aproape jumatate de ora se pregateste fotograful cu placa fotosensibila pentru a face fotografia, cele zece secunde de nemiscare si inca vreo cinci minute pana vezi rezultatul final. In plus, nu e niciodata ceea ce te astepti! In fotografiile acestea, care au un timp de expunere atat de indelungat, aproape ca nu te recunosti.<\/span><\/p>\n

V.S.: Cand iesi din studio si faci fotografii in Bucuresti, cum vezi lumea din jurul tau?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Ma astept sa o vad exact asa cum o vedea Szathmari in urma cu 160 de ani. El reusea sa vada ce e mai frumos din acest oras si pur si simplu sa fotografieze. Pentru mine este un pic mai dificil cu atatea aparate de aer conditionat pe cladiri, semafoare si cabluri, dar sunt sigur ca reusesc sa surprind cateva cadre frumoase. Va cu siguranta o experienta inedita sa fotografiez in colodiu pentru ca va atrage foarte multi curiosi, deoarece nu vezi des in Bucuresti fotografi sub o panza neagra. Va fi un studio mobil, o camera, un trepied si voi improviza o camera obscura intr-o valiza. Voi avea in valiza o mica lumina rosie, voi fi acoperit de o panza neagra si voi developa pe loc.<\/span><\/p>\n

V.S.: Ce s-a pierdut din fotografia veche?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Probabil valoarea fotografiei, inclusiv din punct de vedere estetic. Pentru mine, fotografiile din 2017 sunt mai inestetice fata de cele din 1917, de exemplu. Fotografia este o arta si arta nu trebuie sa fie exact ce se intampla, sa fie totul atat de explicit si descriptiv. Ar trebui sa lase un pic de interpretat, un pic de admirat. Pe mine nu ma impresioneaza editarea digitala, nu este pentru mine. Fotografia asta veche are alte culori, alte tonuri, parca si oamenii erau mai expresivi si mai adevarati. In fotografia contemporana ne fortam sa zambim, sa stam la fotografie, cum se spune.<\/span><\/p>\n

Oamenii de altadata se bucurau mai mult sa faca o fotografie, sunt oameni care toata viata lor au fost fotografiati o singura data, pentru ei acel moment a fost unic in adevaratul sens al cuvantului<\/strong><\/em>.<\/span><\/p>\n

Barbatii mergeau la fotografiat in costum, cu cravata, erau mai sobri, aveau o pozitie serioasa. Femeile erau si ele extrem de elegante! Sunt doua lucruri diferite, nu zic ca unul e mai bun si altul mai rau, dar sunt clar diferite. Cred, insa, ca s-a pierdut putin esenta fotografiei. Nu mai facem fotografii pentru ca vrem sa memoram un moment, le facem pentru ca putem.<\/span><\/p>\n

 <\/p>\n

<\/div>\n
\n
\n

V.S.: Am sesizat ca in fotografiile vintage oamenii nu zambeau. De ce?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Pentru ca era un moment pentru care ei chiar se pregateau, nu era o intamplare faptul ca in ziua respectiva mergeau in studioul foto, era un eveniment. Oamenii mergeau special pentru asta, isi faceau programare pentru o singura fotografie. La inceput, dagherotipia era doar pentru nobili, dar mai tarziu a devenit un pic mai accesibila. Nu prea sunt fotografii cu oameni zambind si pentru ca timpul de expunere era foarte mare \u2013 10, 15 sau 20 de secunde \u2013, ar fi fost cam ciudat sa stai cu muschii fetei blocati intr-un zambet, nu prea reuseai. Iar daca reuseai, aratai bizar! Dar principalul motiv era momentul pe care il savurai atunci, nu neaparat expunerea indelungata, cred ca se aduna toata emotia pregatirii anterioare pentru aceasta fotografie.<\/span><\/p>\n

V.S.: Unde ai vrea sa calatoresti in trecut?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: In primul rand, in Bucurestiul vechi, cel de la 1860, si sa il vad din scoarta in scoarta, ca sa zic asa. Apoi, in Transilvania, pentru ca am vazut foarte multe fotografii din secolul XIX cu acea zona si am fost placut surprins. Desigur, orasele mari din Romania \u2013 Oradea, Cluj, Timisoara, Iasi. Mi-ar fi placut si Paris, si Viena, sunt orase care s-au pastrat foarte bine. Si, putin mai tarziu, la inceputul secolului XX, si New York.<\/span><\/p>\n

V.S.: Care a fost cea mai speciala intalnire cu o fotografie? Ce developam din memoria ta vizuala si afectiva?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: M-a impresionat foarte mult cand am vazut prima dagherotipie, a fost altceva, nu ma asteptam sa fie atat de mica si de fragila, dar si atat de veche si de frumoasa. S-a intamplat intr-un anticariat, in Bucuresti, intr-o zi de vara. Nu ma asteptam sa gasesc o dagherotipie facuta in Romania, stiam ca sunt prin muzee si biblioteci. Era o dagherotipie de la 1851, facuta in Paris, cu o doamna. A fost ca o portita in timp, ma gandeam ca placuta pe care o tin in mana a fost indreptata candva catre chipul din acea placuta. La un moment dat au fost fata in fata: doamna din fotografie si placuta argintata, pe care o tineam in mana. Era ca si cum ai baga mana printr-o poarta a timpului si ai atinge anul 1851 si chipul doamnei respective. Au fost multe momente in care am gasit pe internet fotografii care au avut ceva ce m-a impresionat: o strada mai deosebita, un chip special. Revin la dagherotipii, sunt unele care arata ca niste piese de muzeu, nu-ti poti lua ochii de la ele.<\/span><\/p>\n

V.S.: Cum iti imaginezi ca se pregateau oamenii pentru o asemenea fotografie?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Se pregateau cu hainele cele mai bune, dar cred ca se pregateau mai ales sufleteste. Cum spuneam, unii faceau doar o data in viata o fotografie. Pot sa presupun ca se pregateau sufleteste si multi erau timorati din cauza acestui moment important. Poate ca unii erau de-a dreptul speriati, stiu ca exista in popor vorba aceea: \u201eFotografia iti ia sufletul\u201d. Probabil ca erau si unii supersitiosi si se temeau tocmai din acest motiv! Dar, cred ca aveau pana la urma o experienta placuta, cum spuneam, exista momentul dinainte si cel dupa fotografie. Sigur erau placut impresionati de rezultat.<\/span><\/p>\n

V.S.: Care e cea mai draga fotografie cu un loc din Bucuresti? Dar cu un loc din Romania?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Voi incepe cu un loc din Romania: e o fotografie pe care eu am facut-o in 1994, eram elev si am fotografiat Scoala nr. 19 \u201eAlexandru Ioan Cuza\u201d din Bacau, scoala la care invatam. Mi-e foarte draga acea fotografie, fiind si printre primele facute de mine, in 1994, si o revad cu placere cand dau de ea.<\/span><\/p>\n

Cat despre o fotografie din Bucuresti, ma gandesc la cateva panorame cu Bucurestiul, in secolul XIX, facute de Franz Mandy si Carol Popp de Szathamari, ei au facut o serie de fotografii documentare din jurul Bucurestiului, de pe spatii mai inalte, cu panorame ale orasului. Cred ca cea mai frumoasa fotografie pentru mine este cea facuta din Turnul Coltei catre Piata Universitatii de astazi, de catre Carol Popp de Szathmari. E o panorama frumoasa, se vede Palatul Sutu, Manastirea Sfantul Sava in spate si Academia, iar pe dreapta se vad Biserica Enei si cateva cladiri frumoase care nu mai exista de mult timp. Se vede si un mic hotel asezat unde este acum iesirea de la metrou dinspre Palatul Sutu, se numea Hotel Kiesch. Turnul Coltei a fost daramat in 1888.<\/span><\/p>\n

V.S.: Cum arata Romania ta?<\/strong><\/span><\/p>\n

Paul Aioanei<\/strong>: Mie imi place foarte mult Romania. Am umblat mult in tara, in cele mai mici si indepartate sate, dar si in cele mai mari si mai moderne orase. As vizita oricand Romania, as merge din nou si in locurile care mi-au placut. Din punct de vedere artistic stam foarte bine. Imi place ca suntem deschisi la multe lucruri, oamenii sunt interesati. Ma bucur ca sunt roman, nu am niciun regret ca m-am nascut in Romania. Am avut si placuta experienta sa cunosc oameni faini. Nu m-am gandit niciodata sa plec din tara, sa lucrez in afara, nu sunt genul asta, nu am niciun regret si nu am niciun plan sa plec. Imi place ca sunt aici, in Romania, am proiecte foarte mari cu Romania si se vor vedea in cativa ani.<\/span><\/p>\n

Interviu realizat de Veronica Stancu<\/span><\/p>\n<\/div>\n<\/div>\n<\/div>\n<\/div>","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Final de august in Bucuresti. O dupa-amiaza cu o lumina deja modificata, care incepe sa capete reflexele toamnei. Din zgomotul bulevardului Magheru, patrund in blocul Scala, urc cateva etaje si pasesc in alt timp. O garsoniera cu tavan inalt, in stilul camerelor din perioada interbelica, doua […]<\/p>\n","protected":false},"author":1191,"featured_media":9174,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"om_disable_all_campaigns":false,"_monsterinsights_skip_tracking":false,"_uf_show_specific_survey":0,"_uf_disable_surveys":false,"ngg_post_thumbnail":0,"footnotes":""},"categories":[36],"tags":[1095,1009,1090],"class_list":["post-9169","post","type-post","status-publish","format-standard","has-post-thumbnail","hentry","category-interviuri","tag-fotograf-ambrotipist","tag-interviu","tag-paul-aioanei"],"aioseo_notices":[],"aioseo_head":"\n\t\t\n\t\n\t\n\t\n\t\n\t\n\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t\n\t\t