Interviu cu Ana Rubeli
Ana Rubeli este creator de conținut cultural prin intermediul proiectului „Aici a stat”. Promovează patrimoniul în toate formele sale, documentează în arhive clădirile istorice, organizează tururi ghidate, vânători de comori arhitecturale și teambuilding-uri. Îi place să se plimbe prin fostele mahalale, în zone construite protejate, parcelări istorice, pe străzi pitorești, pe linia tramvaielor vechi, ca să intre în contact cu patrimoniul cultural.
De 34 de ani și-a clădit pasiunea pentru istorie, povești și fotografie. De 10 ani lucrează cu oameni diferiți și interesanți, printre cifre, probabilități, statistici și modele financiare. Indecizia în privința specializării sale a condus-o către studii complementare: a studiat întâi Finanțe, apoi Comunicare și în final Științe Actuariale în Olanda, unde, printre altele, a aflat cum se calculează riscul evenimentelor aleatoare.
Când a revenit în țară a observat probabilitatea ridicată ca patrimoniul din România să devină perisabil sau chiar să dispară, așa că a demarat acest proiect de promovare a patrimoniului în toate formele sale, material și imaterial.
Pe Ana a inspirat-o generația pașoptistă și ai săi vizionari care se întorceau după călătoriile sau studiile lor în afara țărilor românești și construiau un spital, un muzeu sau o universitate, proiectându-se și ea ca inovatoare și deschizătoare de drumuri. A început prin actuariat, apoi a continuat prin semnarea manifestul dragostei pentru bijuteriile arhitectonice din România: castele, conace, case memoriale, ruine, palate, mânăstiri, biserici fortificate sau muzee.
Înainte de a-și crea propria asociație, Asociația Culturală Aici a stat, a făcut voluntariat pentru Asociația Istoria Artei și ARCEN. De asemenea, este membru donator Pro Patrimonio și Ambulanța pentru Monumente.
Împreună cu soțul ei, Andrei, cel care face posibilă explorarea înarmându-se cu hărți, perseverență, multă răbdare și uneori cu vioara, Ana se află într-o căutare perpetuă de povești despre personalitățile care au creat sau au călcat pragul unor locuri interesante.
Veronica Ștefan, Promenada culturală: Dragă Ana, care este data de naștere a proiectului „Aici a stat” și care a fost sămânța care i-a dat viață?
Ana Rubeli: Data de naștere în online a proiectului „Aici a stat” este 20 octombrie 2018, când a și apărut prima postare în social media despre conacul Mătăsaru, aflat în mijlocul unor vii din satul Vârteșcoiu, zona podgoriilor Vrancei. Conacul a fost o descoperire suprinzătoare pur întâmplătoare, în timpul unor căutări asidue pe urmele altui conac. Mai precis, ne aflam în căutarea conacului lui Duiliu Zamfirescu, despre care citisem în monografia comunei Cotești. Un conac abandonat are un farmec aparte printre frunzele ruginii ale toamnei, iar găsirea lui este de cele mai multe ori o aventură, mai ales când ai la dispoziție câteva rânduri dintr-o carte și 2-3 indicii de la puținii săteni care îți ies în cale. Așa că am decis că așa-zisul boier Mătăsaru trebuie să își lase amprenta și în social media, astfel încât conacul său a devenit prima postare „Aici a stat”.
În cele din urmă, am găsit și conacul lui Duiliu Zamfirescu pe vârful unui deal, ascuns de un fost I.A.S. Aici și-a petrecut nenumărate după-amiezi pe cerdac, scriind proză și versuri, bucurându-se de soiurile de viță americană plantate pe domeniu sau admirându-și caii pur sânge englez, pe care îi adusese din Italia. Aici și-a găsit și inspirația pentru romanul său cel mai cunoscut, „Viața la țară”, parte din Ciclul Comăneștilor, alături de Tănase Scatiu. Nu am putut ține toate aceste povești pentru mine, așa că le-am dat drumul să „zboare”, cu misiunea de a reclădi memoria afectivă a noastră cu trecutul.
V. Ș.: De unde provine pasiunea pentru istorie și trecut?
Ana Rubeli: Dintotdeauna am iubit Istoria datorită pasiunii tatălui meu pentru acest subiect, datorită numărului uriaș de cărți de Istorie, de numere din revista „Magazin istoric” care se aflau la noi în casă și datorită profesoarei de Istorie din clasa a cincea care mi-a deschis apetitul pentru acest subiect fascinant. Am fost și la olimpiadă la Istorie în gimnaziu și a fost minunat să mă înconjor de copii pasionați de materie. În prima mea călătorie în afara țării fără părinții mei am umplut 5 filme cu fotografii din diverse unghiuri ale orașului antic Efes, în Turcia. Nu oameni, nu natură, ci „pietre”. Pietre care mie îmi spuneau o poveste, poate chiar primele povești prin care se înfiripa „Aici a stat”. Am avut și curiozitatea de a răsfoi și alte fotografii din copilăria și tinerețea mea. Foarte multe dintre ele se concentrau pe detalii arhitecturale, pe plăcuțe memoriale, pe ziduri, pe ruine. A fost foarte emoționant să fac această incursiune nostalgică și să îmi dau seama că există o coerență între interesele mele de-a lungul timpului.
V. Ș.: Ce rol are educația și autoeducația pentru a înțelege și a onora trecutul?
Ana Rubeli: Cred că educația și conexiunea cu rădăcinile tale au amândouă un rol primordial, deoarece fără să înțelegi atât din punct de vedere cognitiv, cât și afectiv valoarea unei clădiri, a unui obiect de patrimoniu, nu îl poți aprecia la adevărata valoare, iar valoarea este atât intrinsecă, cât și extrinsecă.
Aș ilustra această diferență între intrinsec și extrinsec. Să luăm exemplul unei batiste din pânză topită cusută de mâna unei bunici. Valoarea extrinsecă vine din cuantificarea valorii efective a pânzei și a țesăturii, iar valoarea intrinsecă este subiectivă: nepotul bunicii îi va atribui o valoare infinit mai mare decât i-o pot atribui eu sau altcineva care nu și-a consolidat relația afectivă cu acea persoană și acel obiect.
Educația are un aport esențial în a înțelege principiile corecte de restaurare, în a păstra anumite elemente precum tâmplăria, feroneria sau tencuiala originară a caselor istorice. Are, de asemenea, un aport în a înțelege valoarea unei case istorice dincolo de spațialitatea sa, de terenul pe care îl ocupă. Aș diferenția aici între valoarea spațială (fizică) și valoarea temporală. O casă istorică are o valoare atât spațială (foarte importantă pentru așa-zișii investitori), cât și o valoare temporală conferită de iubitorii de patrimoniu: cu cât o casă este mai veche, cu atât este mai valoroasă.
V. Ș.: Dacă te gândești la casele particulare, ce spun acestea despre oamenii care le-au locuit?
Ana Rubeli: Pereții caselor sunt încărcați de energia oamenilor care le-au ridicat, care le-au „îmbrăcat”, care le-au îngrijit, care au iubit sau au suferit acolo. Pe scurt, oamenii care au trăit o viață sau un fragment de viață într-o casă îi conferă o magie aparte. Modul în care comanditarii [cei care au construit o casă, cei care au comandat imobilul respectiv unui architect] au ales să își ilustreze preferințele estetice în zidăria și arhitectura unei case este cel puțin fascinant. Desigur că proprietarii erau influențați și de gustul epocii, dar amprenta personală a comanditarului în colaborare cu arhitectul și/ sau constructorul era extrem de importantă. Dacă la final de secol XIX și început de secol XX predominau stilurile neoclasic alături de eclectic, putem spune că primii proprietari care au abordat stilul neoromânesc promovat de Mincu și de elevii săi au fost niște curajoși. Oare erau ei patrioți, și de aceea alegeau simboluri împrumutate de la Horezu sau din arhitectura vernaculară? Sau primii proprietari care au construit în stilul Art Deco au fost ei niște vizionari? În anii ’30 comanditarii puteau alege între Art Deco, neoromânesc sau mauro-florentin (da, avem câteva astfel de bijuterii arhitecturale, „hidden gems”). De ce alegeau un stil sau altul? Înclinația către medieval sau mediteranean ar fi putut determina abordarea stilului mauro-florentin, iar o recentă călătorie cu un vapor steamer la New York ar fi putut genera o preferință către Art Deco.
Apoi modul în care au ales să mobilize casa respectivă, poate preferau Art Nouveau, Louis XV, Biedermeier sau stilul modernist, inspirat din Courvoisier? Apoi ce fel de bibliotecă aveau, ce fel de tablouri? Erau cumva colecționari? Cum arăta setul lor de ceai?
Iar în ceea ce privește dispunerea funcțională a interioarelor, modul în care erau dispuse camerele ne poate spune câte ceva despre profesia comanditarului: de exemplu, pentru membrii profesiilor liberale biroul cu intrare separată față de restul saloanelor era extrem de important pentru a-i asigura intimitate în timpul lucrului.
Posibilitățile financiare ale comanditarilor sunt de asemenea „divulgate” de aspectul unei case. Fațadele mai late, mai amplu decorate ne spun câte ceva despre starea financiară a comanditarului: cu cât era mai lată, cu atât trebuia plătită o taxă mai mare. Cât de amplă era zona alocată personalului administrativ (scara de serviciu, demisolul, spălătoria din mansardă ș.a.m.d.) ne „șoptește” câte ceva despre aria pecuniară a proprietarilor.
V. Ș.: Ai extins proiectul și către biserici, catedrale, cetăți, școli sau monumente. Pe ce criterii le alegi pe cele pe care dorești să le prezinți comunității tale?
Ana Rubeli: Trebuie să mărturisesc că nu am vreo regulă. Inițial voiam să mă concentrez doar punctual pe case unde au locuit personalități, însă am ajuns să scriu și despre anumite monumente care nu sunt neapărat legate de o personalitate anume: statui, catedrale, case vernaculare abandonate a căror istorie s-a pierdut sau parcuri naturale. Și asta pentru că toate locurile încărcate cu istorie au puterea de a impresiona și mi-am dat seama că pot fi relevante și pentru comunitatea care mă urmărește. În plus, întotdeauna încerc să urmăresc personalitățile care au contribuit la edificarea acelor locuri, pentru a demonstra încă o dată că „omul sfințește locul”. Cred că șansa de a ne ridica peste negura ultimilor ani care s-a așternut asupra culturii și a patrimoniului stă în puterea exemplului personal, ca în nuvela „Popa Tanda” de Slavici: fiecare dintre noi este responsabil să își lase amprenta în microuniversul său și poate schimba radical ceva. Așa cum au făcut-o cei care au lăsat în urmă „bucăți” din patrimoniul pe care îl studiem noi astăzi, așa putem fi și noi parțial continuatori ai acestui demers.
Prin ONG-ul pe care l-am creat, Asociația culturală Aici a stat, promovez patrimoniul prin povești online, vânători de comori arhitecturale, tururi ghidate, proiecte culturale, concerte sau recitaluri de muzică clasică prin care redau viață pe acorduri muzicale unor ziduri încărcate de istorie.
V. Ș.: Dintre casele pe care le-ai vizitat, care a fost cea mai surprinzătoare și prin ce anume?
Ana Rubeli: Îmi este foarte greu să fac o ierarhie între clădirile care m-au impresionat de-a lungul timpului. Fiecare construcție căreia îi dedic ore și zile întregi de cercetare, fotografiere, documentare mă cucerește radical în timpul pe care îl petrec „alături” de ea. Fie că sunt acolo, fie că rememorez pe calea fotografiilor și a cărților care le evocă. Dacă aș încerca să enumăr câteva care îmi domină acum memoria afectivă, să știi că o voi face sub efectul timpului recent: conacul Florica al Brătienilor de la Ștefănești (Argeș), devenit de curând muze,; Stabilimentul Balnear de la Băile Herculane (abandonat, dar care încă are șanse de a fi salvat) și Castelul Inorogilor (sau castelul Kornis) din satul Mănăstirea, Cluj, o ruină superbă și impresionantă, descoperită pur întâmplător datorită fațadei școlii din imediata vecinătate. Aici am vărsat lacrimi amare din cauza stării de dezolare în care am găsit aceste ruine valoroase, cu un potențial atât de mare. Din păcate tristețea coagulată în jurul monumentelor de patrimoniu din țara noastră domină detașat față de exemplele de bune practici pe care le putem lăuda și promova.
V. Ș.: Ai început să organizezi și tururi ghidate. Ce zone și case aduci în atenția participanților?
Ana Rubeli: Am început cu câteva zone care îmi sunt foarte dragi: zona parcului Carol cu parcelarea Suter, scările în trepte și piața Libertății, zona Parcului Cișmigiu cu mahalaua Sf. Constantin (fosta Livadă Domnească), mahalalele Sf. Ecaterina și Flămânda, situate la poalele Mitropoliei, și Centrul vechi, pol financiar-bancar al Bucureștilor de odinioară. În zona Cișmigiu povestesc despre casa unde venea Eugen Lovinescu să o viziteze pe colega sa de la cenaclul Sburătorul, Sevastia Ticu Archip, o anti-feministă convinsă. Mai povestesc despre casa unde a locuit scriitoarea Cella Serghi (și unde venea în vizită Camil Petrescu, alături de care a trăit o iubire platonică), casa pianistei Silvia Șerbescu, a poetului George Coșbuc, a actriței Maria Filotti și multe altele. În zona Mitropoliei povestesc despre casele micii burghezii în formare la finalul secolului al XIX-lea, povestesc despre prima şcoală ortodoxă de fete numită „Institutul de Domnişoare”, deschisă în prezenţa reginei Elisabeta, despre vechea Școală Normală de Institutori, biblioteca Gârboviceanu și locul unde s-a ascuns Tudor Vladimirescu în casa Orășanului. În plus, povestesc despre mici personalități locale, negustori, avocați, muzicieni care și-au lăsat amprenta în „mahala”. În Centrul vechi abordez tema arhitecturii monumentale, a palatelor – fie bănci, fie societăți de asigurări. Vorbesc despre Palatele Băncii Naționale, Palatul Bursei, Palatul Societății Generală și Națională, Palatul Dacia-România, despre Biserica Rusă și artera Ion Ghica cu instituțiile sale financiare, despre Banca Chrissoveloni și Banca de Scont, Palatul Marmorosch și blocul Central Palace.
În general, abordez tema stilurilor arhitecturale și punctez clădirile edificate de câțiva arhitecți cunoscuți precum Berindey, Petre Antonescu, Paul Smărăndescu, Florea Stănculescu, Nicolae Nenciulescu, Gheorghe Simotta, Otto Maugsch. Îmi doresc ca la finalul tururilor publicul să țină minte anumite particularități pe care le poate recunoaște și ulterior când va admira Bucureștii, mai precis când va privi cu atenție detaliile arhitecturale care se află mai sus de nivelul ochilor.
V. Ș.: Dacă te-ai putea întoarce în trecut, ce perioadă istorică ai alege?
Ana Rubeli: Cu siguranță perioada mea preferată este Belle Epoque, deși poate să sune a clișeu. Este perioada cu cele mai ample transformări urbanistice și arhitecturale, o perioadă efervescentă a culturii, balurilor, înfloririi stilurilor arhitecturale, palatelor și conacelor. A fost o perioadă când mi-ar fi plăcut să văd construindu-se bijuterii și să le prind perioada de glorie, de tinerețe (făcând abstracție, desigur, de problemele de igienă sau de urbanism – probleme de canalizare, de iluminat, inundații etc.).
V. Ș.: În concluzie, ce rol are memoria clădirilor în viața noastră?
Ana Rubeli: Ce întrebare frumoasă! Ei bine, memoria clădirilor se poate suprapune parțial peste memoria noastră, și invers. Poate memoria noastră este ca o perdea semiobscură prin care vezi contururile clădirilor care ți-au marcat viața: poate casa copilăriei tale sau Castelul Știrbey, unde ai făcut petrecerea de absolvire, sau Palatul Bragadiru, unde ai făcut balul bobocilor. E o perdea pe care dacă o dai la o parte ajungi să înțelegi frumusețea dezgolită de timp a clădirilor care te înconjoară și te protejează, în felul lor.
V. Ș.: Cum arată România ta?
Ana Rubeli: România mea este o Românie cu zâmbetul pe buze, în care fiecare om face ceea ce îi place și contribuie pozitiv la microuniversul său, așa cum povesteam mai devreme. Când eram copil mergeam la țară, unde aveam un televizor mic, alb-negru, pe care prindeam doar TVR1 și mă uitam alături de părinți și bunici seara la emisiunea „Surprize, surprize”. Îmi amintesc foarte clar că în timp ce alergam în jurul mesei am spus: „Când mă fac mare vreau să fiu o zână și să salvez toate problemele omenirii”. Acum, când sunt mare, am descoperit că sunt prea slabă de înger ca să rezolv toate problemele omenirii, cauzele care implică spitale, copii, animale mă doboară efectiv. Dar cu siguranță de acolo aș începe „o procedură de instalator”, dacă aș putea. Dar mă rezum la a promova patrimoniul, cultura și la a îmbunătăți educația, care da, astăzi are o componentă importantă și în social media, unde copiii și adolescenții își petrec din ce în ce mai mult timp.
Așa că România mea este o Românie a oamenilor conștienți de impactul pe care îl au pentru viitorul lor și al României, este o Românie curată și îngrijită, o Românie a bunului simț și a simțului civic, o Românie într-o spirală a pozitivului și a valorilor.
*****
Puteți urmări activitatea Anei pe site-ul Aici a stat și pe rețelele de socializare: Facebook și Instagram.
Interviu de Veronica Ștefan
