Interviu cu Irina Oana
Satul Meșendorf este o așezare atestată documentar pentru prima dată în 1322, ca domeniu care a aparținut ordinului Cisterncienilor de la Abația din Cârța. Aici s-a construit în jurul anului 1350 o mică biserică-sală, în stil gotic timpuriu, fortificată în 1495. Cu o istorie îndelungată, Meșendorf face parte din peisajul spectaculos de pe Colinele Transilvaniei.
În cadrul SoNoRo Musikland, un festival care onorează de șase ani, prin intermediul muzicii clasice, moștenirea saxonă din Transilvania, am stat de vorbă cu Irina Oana, cofondatoarea Meșendorf Gasthaus – un ansamblu de case tradiționale săsești pe care le-a recondiționat împreună cu Adrian, partenerul ei.
La marginea pădurii, între Brașov și Sighișoara, la Meșendorf Gasthaus se trăiește la granița dintre vechi și nou, într-o gospodărie săsească, organizată în jurul unei curți interioare generoase, compusă din case mari, cu tavane înalte, din lemn, și diverse anexe.
Meșendorf Gasthaus a fost încă de la începutul SoNoRo Musikland un sponsor generos al festivalului, transformându-se timp de o săptămână dintr-o casă de oaspeți într-o casă a muzicii, aici fiind cazați artiștii și echipa festivalului.
Prima amintire despre Meșendorf?
Prima amintire despre Meșendorf… Am ajuns aici în 2015, unde era deja o casă de oaspeți pe această proprietate, un cuplu din Rupea o luase și o renovase. O deschisese informal, fără pretenții prea mari la început. Fără promovare, cu recomandări din vorbă în vorbă, cum se spune. Am ajuns aici pentru că îmi doream foarte mult un loc izolat, liniștit, aproape de natură, și exact asta am găsit.
Mi-a plăcut curtea din primul moment, deoarece e foarte lată, este mult mai lată decât curțile săsești din zonă. Și mi-a plăcut foarte mult că în spatele gospodăriei începe pădurea și dealul.
Mi s-a părut a fi exact ce aveam eu în minte – un loc, dacă nu în mijlocul naturii, măcar lângă natură, unde poți să te deconectezi total și să te liniștești.
Ți-a recomandat cineva satul acesta?
L-a găsit Adi (n.r.: partenerul Irinei) în plimbările lui și m-a adus și pe mine, pentru că el e mult mai iubitor de natură și de drumeții; eu sunt mult mai urbană, dar îmi place și partea asta foarte mult. El a explorat și a descoperit acest loc.
Ce ai simțit când ai văzut această casă? Ai simțit că poate fi locul tău? Înțeleg că era cineva care deținea casa respectivă.
Da, era a cuiva; ulterior am cumpărat-o noi și am continuat proiectul, dar trebuie să mărturisesc că viziunea a fost întotdeauna a lui Adi, el a simțit și a văzut direcția de dezvoltare. Eu l-am urmat cu toată încrederea însă așa ne-am împărțit mereu – el cu direcția strategică, cu viziunea, iar eu sunt cu implementarea, cu organizarea, cu buchisitul, cu detaliile.
Poate că preferi interacțiunea cu oamenii?
Aici e paradox, căci aparent eu sunt mai sociabilă, dar, de fapt, în ultimii ani am devenit eu mai introvertită și el mai sociabil și mai deschis cu oaspeții și cu oamenii, în general. Se pare că eu mă transform din extrovertită în introvertită și la Adi e invers, pare facem cu schimbul. Cred că ne și completăm, iar când e unul așa, celălalt e invers, să se creeze echilibrul necesar pentru ceea ce facem aici.
Cum ați construit celelalte corpuri de clădiri, biblioteca și bucătăria?
Cu multă sudoare, uite cât păr alb am acum! A fost extrem de greu pentru că suntem foarte departe de centrele urbane și e dificil să aduci materiale. În principal tot ce-am făcut a fost să renovăm, să îmbunătățim și să respectăm structurile inițiale, originale.
De la început am avut dorința de a pune în valoare și de a respecta arhitectura săsească, n-am vrut să schimbăm.
Ne-am dorit să aducem confortul modern, am pus tâmplărie nouă, care să izoleze corect, am pus geamuri mari, care să lase natura și tot ce e verde în afară să intre înăuntru, dar tot ce vedeți aici, tot ce se vede e vechi, e original.
Stâlpii, grinziile, toate structurile șurilor sunt originale. Am mai schimbat țigla, că era ciobită sau spartă, dar am înlocuit-o tot cu țiglă veche, deoarece a fost foarte important să respectăm arhitectura și moștenirea săsească.
Și am avut și un arhitect, de fapt avem un arhitect foarte talentat care a mers pe aceeași direcție, adică intervențiile să fie minime și să se vadă ce e nou – de exemplu, băile, pentru că pe vremea sașilor nu existau băi.
Și atunci, dacă noi am făcut acum băi, ne dorim să se vadă clar că e ceva nou, care completează vechiul.
În timp am convertit spațiile pe rând, în funcție de necesități.
De pildă, biblioteca a fost întotdeauna nebunia sau dorința mea. Acesta este singurul loc pe care eu mi l-am dorit foarte mult și în care n-a fost neapărat viziunea lui Adi, pentru că de mică mi-am imaginat o bibliotecă din podea până în tavan.
Îmi place foarte mult să citesc, îmi plac mult cărțile, iar dacă aș putea să nu fac nimic altceva în afară de a citi, aș fi cea mai fericită din lume! Mă simt foarte bine și relaxată printre multe, multe cărți.
Și e adevărat, știi, când eram mică și mă uitam la „Frumoasa și bestia”, unde era biblioteca aceea, până în tavan, gigantică, mi-am dorit așa ceva și iată că visul meu s-a materializat.
Și zona de bucătărie? L-am văzut și pe Adi în acțiune, a învățat să gătească?
Bucătărie, în principal, noi nu facem, avem doar mic-dejun. Când avem grupuri de prieteni, așa cum sunteți voi (n.r.: artiștii și echipa festivalului SoNoRo Musikland), Adi face partea de grătar, împreună cu echipa locală, pentru că ne face plăcere să avem prieteni în jurul nostru și el e foarte pasionat de partea aceasta de mic, din familie, și pregătește mâncarea cu plăcere.
Atunci cei care se cazează aici nu pot mânca la voi?
Doar mic-dejunul, cum spuneam, dar suntem foarte norocoși că ne aflăm într-o zonă în care avem foarte multe restaurante și puncte gastronomice în comună (n.r.: în comuna Bunești).
Într-un fel acesta mi se pare și plusul acestei regiuni, că sunt oameni foarte faini, care și-au făcut fiecare proiectul lui și au adus un sâmbure de savoare în această zonă. Pentru oaspeții care vin aici, mi se pare benefic să nu rămână doar la noi în curte.
Într-adevăr, poți să petreci aici o zi și să fii extraordinar de relaxat, să bei un pahar de vin pe terasă, să te relaxezi în șezlong cu o carte și e foarte plăcut, dar apoi îmi doresc ca toată lumea să exploreze zona, pentru că este absolut minunată; să te plimbi pe coline, să faci o tură cu bicicleta, să vezi bisericile fortificate care sunt monumente UNESCO și sunt splendide.
Și mai mult decât atât, să intri în gospodările oamenilor care fac mâncare, fac brânză, care au poveștile lor și sunt foarte veseli și darnici – aici mi se pare că este farmecul zonei, că nu suntem la oraș, unde te duci și bifezi niște monumente și faci niște poze pe care apoi le pui pe Instagram. Suntem la țară, într-o comunitate care se formează din ce în ce mai strâns și mai frumos, și sunt foarte mulți oaspeți care vin regulat la noi și știu deja pe toată lumea din zonă, se simt ca acasă și asta mi se pare extraordinar. Oamenii și poveștile locului, mai mult decât orice altceva.
Mai sunt sași vechi sau sunt „sașii de vară”? Mai vin în zonă?
Din păcate, nu prea mai sunt. În Meșendorf nu mai e niciun sas. În Viscri, care e cel mai mare sat din comuna noastră, căci noi suntem toți cinci sate din comuna Bunești – Meșendorf, Criț, Roadeș, Bunești și Viscri – acolo au mai rămas sași. În rest, nu.
Au plecat unul câte unul în anii ’90. Chiar m-a impresionat când am aflat povestea lor, că plecau doar cu o valiză, închideau poarta după ei și îi spuneau vecinului: „Vezi, ai grijă și de casa mea!” Când pleca vecinul, acesta spunea mai departe: „Vezi, ai grijă de casa mea și de casa de lângă!”
Și tot așa, până când au rămas ultimii care ori au plecat și ei ori au murit de inimă rea. Deci, din păcate, nu mai sunt, dar, într-adevăr, cei vârstnici, care au apucat să trăiască aici, sunt foarte atașați de loc și vin în fiecare vară, mai ales în august, la festivalul Haferland. La noi e o plăcere, deoarece familia care a avut casa de aici vine în fiecare vară, ne-am împrietenit cu ei, ne sunt foarte dragi, ei sunt foarte fericiți cu ce am făcut noi aici, iar noi suntem bucuroși să aflăm poveștile pe care le au despre perioada în care au locuit aici.
E un cuplu?
Da, ea a fost copilul care a crescut aici, iar când a plecat cu părinții ei era foarte tânără.
Toți sașii au o legătură foarte strânsă cu acest loc, dar deja copiii lor, care s-au născut în Germania, sunt nemți, e o altă generație care e deconectată, deci în timp o să se piardă legătura asta.
E important ce ai spus acum, căci oameni ca voi, care au ales să trăiască aici și să respecte moștenirea saxonă, pot duce poveștile mai departe.
Nu știu ce să zic, nu pot să spun că fac asta, adică nu pot să vorbesc în numele lor. Tot ce pot să fac este să apreciez și să mă bucur de ce am găsit aici și să încerc să respect și să pun în valoare această moștenire.
Mai mult de atât, din păcate, nu pot să spun că fac. Noi, cei veniți din afară, încercăm să ne integrăm cât mai frumos într-o comunitate, dar când vii din afară trebuie să fii în primul rând foarte respectuos cu locul și cu oamenii de aici și nu pot să spun eu cum sau ce ar trebui să se facă.
Totuși, e admirabil faptul că într-un fel atingeți un pic de istorie – cu grijă și cu respect, cum spuneai – și, atât cât se poate, duceți povestea mai departe.
Încercăm, ne dorim și sper că facem ce trebuie, dar nu știu dacă facem bine pentru că nu suntem etnici.
Spunând că familia care a avut casa vine aici și e bucuroasă și recunoscătoare că voi continuați în spiritul locul, cred că e important. Chiar fiind din afara comunității de sași, zona în care a fost casa lor continuă să trăiască prin intermediul vostru.
Eu am crescut de mică cu un respect foarte mare față de sași, deoarece bunicii din partea tatălui sunt din Ardeal, dintr-un sat de pe lângă Făgăraș, un sat de români, dar care avea aceeași arhitectură săsească și acolo, o luaseră ca un model.
Modul acesta, de a-ți construi casele cu șura în spate, cu poarta și gardul foarte înalte, încât nu se vedea în curte, era și în casa bunicilor, o casă în care am copilărit verile. Eu credeam atunci că acest mod de locuire este tipic pentru satul românesc.
Când am mers în sud, în Muntenia, și am văzut gardurile joase și faptul că se vedea totul în casele oamenilor, nu înțelegeam ce se întâmplă. Într-un fel, de mică, bunica îmi spunea mereu cât de muncitori sunt sașii, ce oameni fantastici sunt și ce mult au făcut pentru Ardeal, astfel încât am crescut cu ideile acestea.
Deci ai o legătură mult mai profundă decât bănuiam.
Da, mi se pare o pierdere foarte mare că au plecat. Foarte, foarte mare, dar trebuie să mergem înainte.
Și Adi în ce zonă s-a născut?
În București; amândoi ne-am născut în București.
Și are și el bunici la țară?
E orășean ca mine, cum spuneam, dar avem străbunici și stră-străbunici la țară, deci avem o legătură cu zona rurală, iar genul acesta de arhitectură îmi este familiar, îl iubesc, am crescut în astfel de case, de gospodării.
Câți români și câți oaspeți din afara țării aveți?
Majoritatea sunt români. Înainte de pandemie erau și mulți străini, dar în perioada aceea, în mod evident, nu au mai venit. Acum se reîntorc încet-încet, dar în zonele acestea izolate ajung mai greu, în comparație cu orașele.
Anul acesta este primul an după pandemie când am văzut cei mai mulți străini, dar tot sub nivelul dinainte de 2020.
Și care ar putea fi motivul?
Nici nu facem promovare în afară, adică noi, casa de oaspeți Meșendorf Gasthaus. Este greu să ajungi la noi, și atunci trebuie să fii un anumit tip de turist, pentru că nu ai mijloace de transport în comun, deci trebuie să închiriezi o mașină, să fii dispus să te aventurezi într-o zonă mai izolată, despre care poate nu știi prea multe.
În principal, dacă vin în Transilvania, ajung ușor cu avionul sau cu trenul în centrele urbane, în Brașov și Sibiu. Nu știu câți sunt suficient de aventurieri, să închirieze o mașină și să vină până aici. Cei mai mulți vin pentru că sunt un cuplu de un român/ româncă și un străin, au prieteni români care le-au povestit despre noi sau sunt aduși de ghizi.
Am început să aveam destul de multe grupuri de americani care vin cu ghid și cu microbuzul. Nu cu autocare, că nu vreau să ajungă autocarele la noi. Dar așa, cu un microbuz, am avut câteva grupuri.
Altfel, cred că acesta e cel mai mare impediment pentru turistul străin – să se aventureze în zone mai puțin comerciale.
Noi nici nu suntem în circuitul agențiilor, spre deosebire de cei din Viscri care sunt invadați de autocare, motiv pentru care au făcut parcarea de la intrarea satului, unde să oprească autocarele. Altfel, drumul principal din sat era plin de autocare și se pierdea tot farmecul unui sat autentic săsesc. Nouă ne place că suntem ascunși la margine de pădure și la capăt de drum, iar ca să ne găsești, trebuie să te chinui un pic și să explorezi, să bați un pic cărările mai nebătătorite. Cei care vin la noi, exact pentru asta vin – că e liniște și e liber. E satul de la capăt de drum, total autentic, cum era pe vremuri.
Îți amintești o poveste despre sași pe care ți-au spus-o moștenitorii lor, o poveste care să fi rămas cu tine într-un mod diferit de celelalte povești?
Cel mai mult mi-a rămas partea asta despre cum au plecat, aceasta m-a impresionat. Și aveau ei o expresie pe care nu mi-o amintesc cu exactitate, că mereu și cei care erau cei mai reținuți în a pleca și în a se despărți unii de alții până la urmă plecau, că nu voiau să fie precum câinele în ploaie, ceva de felul acesta.
Da, m-a frapat cel mai mult modul în care au plecat – cu o valiză și dând vecinului cheia casei lor. Și foarte mulți dintre cei mai vârstnici au murit de inimă rea, căci odată ajunși în Germania, în apartamente, între patru pereți, fără bucata lor de pământ, fără curte, fără un loc de stat afară, a fost o dramă. Chiar e greu de imaginat, când te uiți în jur, să te muți din locul acesta într-un apartament.
Și mobilierul acesta vechi, pe care îl aveți în bibliotecă, l-ați recuperat din zonă?
Am două lăzi care îmi sunt cele mai dragi pentru că au fost ale străbunicilor mei, din casa din Părău (n.r.: județul Brașov). Pe acestea l-am salvat de la ei, deci am aici energia familei mele. Sunt pictate în stil românesc, nu e cel săsesc, dar e stilul românesc din Ardeal.
La ce erau folosite?
Lădoaie sau bănci de șezut, cu spațiu de depozitat sub ele.
Și celelalte?
Pe aceastea le-am cumpărat, sunt lăzi de grâne, dar și bănci tradiționale, pe care se putea sta însă și ele au spațiu de depozitare. Sunt originale, sunt bănci săsești recuperate de la anticari.
Le-ați recondiționat?
Da, am dat sfoară în țară că vrem să cumpărăm. Așa le-am primit, deja recondiționate, dar cu mici imperfecțiuni, fiind originale.
Ne apropiem de finalul interviului și vreau să te întreb cum simți tot ce se întâmplă la festivalul SoNoRo Musikland? Sunteți alături de festival încă de la prima ediție, iar în acest an s-au adunat deja șase ediții.
Pentru mine, SoNoRo Musikland este parte integrantă din Meșendorf Gasthaus. Noi am deschis în 2018, iar festivalul a avut prima ediție în 2019. Eram și noi la început, iar de când a fost creat SoNoRo Musikland, nu îmi pot imagina zona și pe noi, în fiecare vară, fără acest festival.
Pe lângă faptul că muzica în sine este extraordinar de frumoasă și de liniștitoare, toată comunitatea care s-a format în jurul festivalului este extraordinară. Deja ne cunoaștem toți și îmi place foarte mult că sunt oameni care revin în fiecare an și se simt bine la noi, iar noi ne bucurăm de prezența lor.
În fiecare an, am găzduit muzicienii și a fost absolut minunat pentru că n-am avut doar concertele de seară, ci casa, timp de o săptămână, răsună a muzică datorită repetițiilor pe care ei le fac dimineață și la prânz. În plus, stăm la povești cu muzicienii, ne împrietenim cu ei, sunt oameni foarte faini, deschiși și veseli, iar toată echipa SoNoRo este absolut minunată! E o energie foarte, foarte bună pe care oaspeții și publicul o apreciază mult. Sunt mulți oameni care vin special în zonă pentru festivalul SoNoRo Musikland și sunt oameni minunați, cu care ți-e drag să stai la povești.
Pur și simplu nu pot să-mi imaginez vara fără SoNoRo Musikland.
Irina, cum arată România ta?
Mie îmi place România, o iubesc foarte mult și nu mă văd locuind în altă țară. Afirm asta fiind conștientă de toate neajunsurile ei, de toate aspectele care trebuie îmbunătățite, dar România mi se pare un diamant neșlefuit. De când stau la țară, îmi dau seama că România nu este București, Brașov sau Sibiu, Timișoara sau Iași, este România rurală care a fost lăsată în urmă, uitată și neglijată de dezvoltare și care într-un fel se dezintegrează cu atâtea milioane de oameni care pleacă în străinătate; e drama pe care o trăim în prezent. Într-o țară săracă, noi trebuie să importăm forță de muncă pentru că a noastră a plecat peste granițe. Totuși, iubesc România, mă bucur de fiecare proiect minunat care iese în țara asta, în ciuda tuturor problemelor pe care le avem, suntem niște luptători și mai avem multe de parcurs. Mă doare sufletul că educația este la pământ, și asta îmi pune semne de întrebare cu privire la viitor. Știu că acum par pesimistă, dar într-un fel sunt foarte optimistă. Am trecut ca țară și ca regiune prin multe dificutăți, dar există proiecte ca SoNoRo Musikland. Dacă ne uităm spre anii ’90, acum iată unde suntem, există un progres și sunt optimistă cu privire la viitor, dar trebuie să fim foarte atenți la educație, în primul rând, și să cultivăm bunul-simț, căci mi se pare că în prezent trăiește o eroziune. Cu siguranță că nu suntem fără speranță dacă proiecte ca SoNoRo Musikland, care vin în regiuni izolate și le readuc la viață, contribuie decisiv și se întâmplă lucruri care nu se întâmplau nici măcar în urmă cu zece ani; și atunci e frumos. Și în satul nostru, oameni care înainte ar fi plecat la muncă în afara țări își găsesc acum un loc de muncă la noi și ne spun că nu își mai doresc să plece, ci vor să rămână lângă copii. Se renovează case, se întâmplă lucruri, poate nu atât de repede precum mi-aș fi dorit, dar cu siguranță că se întâmplă lucruri bune.
Contact: Meșendorf Gastahus, Festivalul SoNoRo Musikland
Credit foto: Meșendorf Gasthaus și Șerban Mestecăneanu
Interviu de Veronica Ștefan
