Croitoresele de altadata – „La doamna Aurica”
Doamna Aurica a fost, ani buni, „mica croitoreasa de cartier”, cum se spunea odata, a mamei mele si ceva mai tarziu si a mea, in prima parte a tineretii. Casa in care locuia se afla in zona situata intre strada Cutitul de Argint si strada Constantin Istrate – aproape de Parcul Carol din Bucuresti. Era o casa veche de sfarsit al secolului XIX, construita in stil „vagon”, cu multe spatii locative, insirate unul dupa altul, ale caror usi de acces dadeau catre „salita” intunecoasa, cu iz de igrasie, lucruri vetuste si miros de „tocana” – pe scurt, un spatiu insuficient aerisit, in care se si pregatea hrana zilnica la un aparat primus.
Cu toate ca domneau ordinea si curatenia, acest miros persista si in salita locuintei doamnei Aurica, din care o usa conducea catre singura incapere ce-i servea ca sufragerie, camera de zi si lucru, cat si ca dormitor. Camera avea tavanul inalt, era relativ spatioasa, iar ferestrele duble aveau vedere spre curtea cimentata, in care se afla si un spatiu lat de circa un metru, care dubla curtea pe toata lungimea ei, pana la poarta inalta din fier forjat, cu pamant parca vesnic prafuit, pe care cresteau anemici arbusti de fucsia.
Pana la jumatate, ferestrele erau acoperite cu perdelute din material subtire de marchizet de culoare alba, cu buchetele de flori discrete, in culori pastelate. In sezonul estival, se prindeau in pioneze coli de hartie de culaore violet – cu care erau imbracate toamna, la 15 septembrie, si caietele si cartile de scoala ale elevilor. Hartia, datorita culorii ei, servea la geamuri ca un parasolar.
In incaperea zugravita „in model” cu ruloul de mana pana la o palma de inaltimea tavanului de culoare alba, se afla nelipsitul dulap de lemn in culoarea lamaii, cu oglinda ovala, cu doua usi si trei sertare paralele; doua divane paralele cu peretii camerei; la mijloc, o masa de lemn inconjurata de patru scaune „Thonet”; masina de cusut „Singer” cu pedala de picior, langa un manechin de croitorie.
Pe dulap tronau nelipsitele valize din carton, alaturi de cutiile rotunde pentru palarii din acelasi material. Podeaua camerei era din scanduri de brad, vopsite in rosu inchis, acoperite cu presuri facute din zdrente multicolore. Pe masa din mijlocul camerei – si aici trebuie s-o citez pe doamna Ana Maria Smigelschi, autoarea apreciatei carti „Gustul, mirosul si amintirea” – pe un tischleifer din dantela, se afla o „fructiera cu cariatide”. Fructiera – care la nevoie putea servi si ca vaza pentru flori – era de culoare alba fumurie, din sticla mata si groasa, iar cele doua cariatide apareau cu picioarele pliate sub genunchi. Pot afirma ca rare erau interioarele oamenilor modesti fara acest obiect, decorat desigur cu peste 60 de ani in urma. In zilele noastre, mai gasesti poate asemenea fructiere, respectiv vaze, doar la targurile de antichitati.
Doamna Aurica era vaduva, nu aveau copii si era trecuta de jumatatea vietii, dar tare cumsecade si muncitoare. Initial, ne-a lungit (mamei si mie) fustele, a inlocuit fermoare, a facut pense la rochii si fuste. Cu timpul insa, a ajuns sa confectioneze, drept dovada reala a talentului ei de buna croitoreasa, rochii de casa, rochii de vara, din materiale de care in zilele noastre nu se mai vorbeste, cum ar fi: moltoane, barchete, zanana, zefir sau pichet din bumbac.
Unele nu erau deloc simplu de lucrat: clinurile, „cerculetele”, „cuiburile de viespe”, rochiile cu „basc” – a caror talie se termina cu un volan –, cu tigheluri, suitas cusut pe material direct si multe alte „fanteziuri”. „Modesta” croitoreasa se pricepea si la masuratorile bustului, taliei si respectiv soldurilor, fie cu centimetrul de croitorie, fie cu hartie de ziar, mulata pe corpul clientei. Pentru materialele moi introducea in tivul fustelor simple monede, ca sa „cada bine”. Ultima mea rochie, facuta de doamna Aurica din tafta ecosez, a fost realizata pe cand aveam 15 ani si ma consideram „o domnisoara”.
Nu pot uita unica fotografie, marita, inramata, aflata pe un perete al incaperii, reprezentand-o pe doamna Aurica, tanara mireasa, in picioare, cu capul lasat tandru pe umarul mirelui batos, in costum la patru ace, cu cravata bine legata la gat, parul pieptanat cu carare intr-o parte si plin de importanta momentului. Mireasa, dupa moda anilor 1920, apare in fotografia sepia cu un voal lung, alb, de pe care curge cochet un snop de fire argintii de beteala.
Peste multi ani, la sfarsitul secolului trecut, in orasul Casablanca din Maroc, tot in casa unei modeste croitorese portugheze, am regasit cu mare placere acelasi gen de fotografie, cu mireasa intr-o vestimentatie aproape identica.
Extras din cartea „Dantele, dantele”, de Tatiana Margescu, Editura Vremea, 2016
Cartea ne-a fost oferita de libris.ro și o puteti achizitiona AICI.
LIBRIS
