Cum se distrau românii odinioară
„Bucureștiul este expresia desăvârșită a coabitării dintre variate și nebănuite contraste. Aceasta este singura constantă istorică a unei așezări aglomerate care s-a adunat cu greu și în mare grabă și care se chinuie încă să-și contureze o personalitate. […]
Aspectele cotidiene care au dat un impuls fascinant socializării în orașele noastre moderne au o istorie relativ recentă în povestea noastră urbană, de circa 250 de ani. Ele au luat diverse forme, precum teatrul (de vară, de varieteu), cabaretul, cafenelele, restaurantele și braseriile, balul și dansul de societate de mai târziu, parcurile de promenadă și pentru echitație, magazinele de lux, agențiile de vacanță, vilegiatura și excursiile de final de săptămână, tenisul de câmp și sporturile de iarnă, soarelele și petrecerile private, supeurile și lecțiile de pian.” (Adrian Majuru)
„Cum se distrau românii odinioară”, cartea semnată de Adrian Majuru și publicată de Editura Corint în colecția „Istorii urbane”, a apărut în 2019 și reprezintă o privire bine documentată asupra modalităților de petrecere a timpului liber al bucureștenilor. Casele la țară, echitația, ștrandul, tenisul de câmp, frecventarea saloanelor de bal sau literare, mersul la operă, operetă, cabaret și teatru de varieteu, plimbările în parcuri și grădini – toate acestea și multe altele fac parte din cuprinsul acestei cărți cu parfum de epocă.
EXTRASE DIN CARTE
Pe vremuri, la băi
Cu venirea verii și a zilelor caniculare, greu întâlneai în clasa negustorească chiar pe careva să nu-ți pună întrebarea: „Unde te duci la băi?” Era de bonton să părăsești capitala. Cei care nu aveau bani se împrumutau, cei bogați treceau și granița, iar cei mai săraci se răspândeau în satele din jurul Bucureștiului. Și, pentru a da importanță localității unde plecau, ei răspundeau: „Mă duc la Vidra-Bad”, la „Sintești-Bad”, la „Herăstrău-Bad”.
Până târziu, către 1870-1880, cei care o porneau prin Transilvania „angajau un chervan învelit, cum obișnuiau negustorii care mergeau la târguri. Chervanul se încărca cu paturi, saltele, farfurii, bateria de bucătărie; și, cu cățel, cu purcel, o porneau la drum. Primul popas era Ploieștiul, a doua zi Mănăstirea Sinaia, iar în ziua a treia ajungeau la destinație”, în cazul în care aceasta se afla în Ardeal, în apropierea Carpaților, precum Tușnad și Zizin.
La ștrand…
Edilii noștri aveau probleme foarte serioase în anii 1920 cu o parte a opiniei publice și a înaltei funcționărimi de stat, care nu vedeau cu ochi buni lumea ștrandului european, unde, în miezul orașului, tineri și tinere, adulți și vârstnici, copii de toate vârstele se descopereau altfel decât permisese societatea antebelică. Trupul în costum de baie a fost o mare și foare grea cucerire pentru spațiul public delimitat și numit generic ștrand, abia către anii 1930. Exceptându-l pe cel exclusivist de la Hotelul Lido, ștrandurile publice au apărut cu repreziciune începând cu 1933-1935. Astfel a fost amenajat ștrandul Floreasca (acum, Tineretului) în vremea regelui Carol al II-lea.
Costumele pentru baie s-au diversificat și au devenit mai ieftine, Abia după ce vacanța la mare a devenit o modă, începând cu anii 1930, au apărut și accesoriile acestui tip de distracție: creme împotriva arsurilor solare, uleiuri aromate, colaci și bărcuțe din cauciuc etc. În anii puterii populare au apărut câteva ștranduri în cartierele muncitorești, întreținute relativ bine, însă au dispărut băile publice, foarte căutate de aceia care nu aveau apă caldă la domiciliu. Fiecare cartier avea o baie publică, inclusiv zonele mai sărace, precum Grivița.
Tenisul de câmp
Mulți liber-profesioniști își făceau timp pentru câteva ore de tenis la sfârșit de săptămână. Unii erau avocați, alții liceeni, vârstele și categoriile profesionale nemaifiind pe terenul de sport o barieră socială. Se poate observa cu ușurință pe chipul bucureștenilor de odinioară mulțumirea cu care trăiau orele de relaxare jucând tenis, pe când astăzi etalarea fițelor are prioritate. Malformație comportamentală, apărută după 1947, când o pătură de privilegiați se bucurau de avantajele sociale ale unui regim autoritar, realitate care a hrănit și continuă să alimenteze infatuarea și indolența celor puternici prin forța împrejurărilor.
Grădinile dispărute
Unul dintre cele mai vechi locuri de zaiafet din București se găsea în actualul Parc Carol I, mai exact pe Iocul Mausoleului, unde până în 1944 s-a aflat Muzeul Militar. Acesta din urmă a fost ridicat la începutul secolului XX, dar înainte, pe locul lui, s-a aflat încă din secolul al XVIII-lea, în partea de sud a bălții Filaretului, un mare loc de petrecere. Podgoriile din jur l-au alimentat din belșug. Aici s-a aflat vestita grădină Trocadero, numită și „Oracici”, cu un salon unde diferite societăți organizau baluri.
Dulcele la români
Casa Capșa a devenit cu adevărat o marcă în 1873, când a primit marea medalie pentru merit la expoziția din Viena, iar la 29 noiembrie 1873, a organizat întâiul dineu de gală la Palatul Princiar. În 1874, Constantin Capșa s-a retras din firmă, deși fiul său, Ștefan, s-a alăturat unchiului său, Grigore.
În 1875, Grigore Capșa a primit brevetul de furnizor al curții princiare sârbești și a obținut medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris. În 1881, la expoziția de profil din București, a obținut medalia de aur și apoi medalia de bronz, la expoziția din Bordeaux (1883), fiind singurul dintre comercianții români participanți la această expoziție. În 1884, a primit o altă medalie de aur, la București, iar în 1889, Firma „Capșa” a triumfat la Marea Expoziție Universală de la Paris. Între timp, între anii 1876 și 1886, s-a ridicat Hotelul „Capșa”, pe strada Nouă, având și un restaurant de lux.
Ultimul mare succes al cofetarului Grigore Capșa s-a înregistrat la Expoziția Universală de la Paris din 1900, el stingându-se din viață la 23 decembrie 1902.
*****
ADRIAN MAJURU (n. 1968), autorul cărții, este licențiat în istorie al Universității din București, unde a obținut și un doctorat în geografie umană (2004). Între anii 2011 și 2012, a urmat cursurile școlii postdoctorale în specialitatea antropologie la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” (al Academiei Române), sub coordonarea prof. Cristiana Glavce. Ca rezultat al acestui stagiu a publicat lucrarea Inter-disciplinaritatea ca principiu integrator al universalității la Francisc Josif Rainer (2012). Coordonează Revista de Antropologie Urbană din 2012 și predă antropologie urbană pentru cursurile de master și doctorat la Universitatea de Arhitectura și Urbanism „Ion Mincu”. Începând din 2014, este manager al Muzeului Municipiului București.
Autor: Veronica Ștefan
