De vorbă cu Ana Aslan
„Știința fără morală nu valorează mare lucru.” (Ana Aslan)
„Mă întâmpină zâmbind. Deși halatul alb impune o oarecare distanță, se simte că profesoara Aslan este o ființă delicată, extrem de fragilă. Pare că toată inteligența sa, voința de viață și puterea de a munci sunt concentrate în ochii ei mari și negri. La 88 de ani, Ana Aslan a atins culmea celebrității. Titluri, medalii, diplome, distincții și premii, toate i s-au adunat pe pereții biroului, pe măsură ce terapia sa împotriva îmbătrânirii a făcut înconjurul lumii.” (Valentin Lipatti)
REPERE BIOGRAFICE
Ana Aslan s-a născut la Brăila, pe 1 ianuarie 1897, într-o familie de origine armeană. Și-a pierdut tatăl la vârsta de 13 ani, fiind crescută de mamă. Familia se mută la București, unde, în 1915, Ana absolvă Școala Centrală. Contrar dorinței mamei, pe care nu reușește să o convingă decât intrând în greva foamei, se înscrie la Facultatea de Medicină din Capitală.
Urmează o carieră strălucită, încununată de faimoasa descoperire care-i va schimba viața: o nouă întrebuințare a procainei, un anestezic local folosit inițial în stomatologie. A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. A inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producția industrială în 1980.
Ana Aslan a înființat și a condus Institutul Național de Geriatrie și Gerontologie din București. De asemenea, în 1974, a fost aleasă membră a Academiei Române.
A murit pe 20 mai 1988, la București.
ANA ASLAN – DESPRE PROFILAXIA ÎMBĂTRÂNIRII
Întinerirea biologică a ființei umane nu este un mit faustian, ci o problemă științifică. Există un moment optim al fiecărei vârste care, dacă vreți, întrunește toate avantajele proprii unei anumite etape a vieții. Dar acest moment optim trebuie corelat cu un scop. În vechime se spunea că trebuie să mănânci ca să trăiești, nu să trăiești ca să mănânci. Cu siguranță, viața trebuie să aibă un sens, o finalitate pe care omul își propune să o atingă și pe care cel mai adesea reușește să o atingă. O face prin activitățile sale. A munci este propriu omului și, în același timp, cel mai bun mijloc de a păstra tinerețea spiritului și a corpului, mai ales dacă ne facem munca cu plăcere, chiar cu pasiune. Dimpotrivă, inactivitatea este dăunătoare din toate punctele de vedere. Goethe spunea că o viață inutilă nu este decât o moarte prematură, o moarte morală, bineînțeles.
Mai este și problema duratei vieții. Ea este, înaintea oricărui tratament, o problemă de ereditate. Dacă eu aș spune că natura propune și omul dispune, pentru că durata propusă de natură poate fi scurtată sau prelungită de noi prin regimul de viață. V-am spus deja că de la aproximativ 22 de ani începem să îmbătrânim și să acumulăm încetul cu încetul boli, ca și noxele pe care ni le oferim singuri: alcoolul, tutunul, medicamentele etc. Astfel pătrundem, fără să ne dăm seama, pe terenul abuzurilor. Primele semne se fac deja văzute, corpul nostru o arată, căci vigoarea lui este mai puțin tenace decât cea a spiritului. Și apoi, bătrânețea începe cu adevărat în momentul în care nu mai trăim în prezent, nu mai gândim la viitor și ne întoarcem către trecut.
Fragmentele au fost extrase din cartea „De vorbă cu Ana Aslan”, de Valentin Lipatti, publicată de Editura Curtea Veche.
Autor: Veronica Ștefan
