„A o pune de mămăligă”
Destul de numeroase sunt în limba poporului nostru acele ziceri tipice în care s-au cristalizat atâtea și atâtea observații asupra feluritelor împrejurări ale vieții de fiecare zi.
Cu deosebire, experiența amară a omului în lupta cu greutățile de tot felul a constituit izvorul multora dintre expresiile devenite populare datorită tocmai faptului că ele consemnează constatări cu caracter de valabilitate generală.
Așa se face că, de pildă, un anume necaz abătut asupra cuiva a putut fi asemuit cu un del de mâncare sau cu altul socotite ca fiind semnul stării materiale covârșite de lipsuri.
Astfel, se știe că, în trecut, pentru omul de la țară, a cărui muncă era suspusă exploatării, hrana de bază o constituia mămăliga. A fost, de aceea, firesc ca el să lege de acest aliment o observație amară pe care s-o compare cu aceea prilejuită de o pățanie neplăcută a cuiva, zicând că acesta a pus-o de mămăligă.
Sensul expresiei corespundea unei realități neîndoielnice și aceasta a făcut ca „vorba” să-și asigure o largă răspândire.
Că, în general, numai omul nevoiaș o punea de mămăligă, rezultă și din pasajul următor pe care îl desprindem dintr-o poveste a lui Ion Creangă și în care un personaj se adresează altuia astfel: „Măi Chirică d-apoi știi că și boieriul, câtu-i de boieriu, a pus-o de mămăligă…”
Cu timpul, așadar, tâlcul expresiei și-a atins câmpul folosirii, ajungându-se să se spună – după cum am văzut și după cum știam – că îi este dat să o pună de mămăligă și cuiva care mănâncă pâine și chiar cozonac…
Extras din „Carte despre limba românească”, de N. Mihăescu, EDP, 1972
