„A prins mămăliga coajă“
Ce vrea să spună vorba aceasta: a prins mămăliga coajă și în ce împrejurare se folosește ea?
Vom avea, mai edificator, răspunsul pornind de la un anume pasaj în care expresia își dezvăluie, în chip minunat, tâlcul ei profund.
Există în povestea Harap Alb, cu care Ion Creangă a înzestrat literatura română, un episod menit să înfățișeze adevărul cuprins chiar în „vorba“ aici discutată: ne gândim la momentul în care, văzând cât de urât se poartă cu Harap Alb spânul, îi spun acestuia fetele Craiului: „ – Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni!“
La acest îndreptățit reproș, spânul zice „cu viclenia lui obișnuită“ (după cum notează marele povestitor): „ – Hei, dragele mele vere, dumneavoastră încă nu știți ce-i în lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om, și trebuie să știți că și între oameni, cea mai mare parte, sunt dobitoace care trebuiesc ținuți de frâu, dacă ți-i voia să faci treabă cu dânșii.“
Față de spusele acestea ale spânului, Creangă simte nevoia să intervină cu remarca: „Ei apoi… zic că nu-i lumea de apoi. Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea: dă-mi doamne, ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit!“
Nici că se putea o mai nimerită caracterizare a purtării spânului, care, la început, blând, mieros, părând moale ca mămăliga, devine, la un moment dat, aspru, tiranic, ca pumnul tare. Așa ne apare spânul – odiosul personaj din Povestea lui Harap Alb – cum glăsuiește vorba din popor: a prins mămăliga coajă…
Extras din „Carte despre limba românească”, de N. Mihăescu, EDP, 1972
