George Enescu – muzica identității românești
„Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta.”
George Enescu, considerat cel mai important muzician român, și-a manifestat personalitatea artistică în mai multe ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. S-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni-Vârnav, din județul Botoșani. Astăzi, comuna în care a copilărit poartă numele său.
A fost al doisprezecelea copil al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți frați ai săi murind la vârste fragede. Numele său era Gheorghe, dar părinții l-au alintat Jorjac.
Încă din copilărie, a avut o înclinație deosebită pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani. A primit îndrumările muzicale de la părinții săi și de la un lăutar vestit, Niculae Chioru.
A fost considerat un copil genial, care visa de la cinci ani să devină compozitor: „Lucru curios: nu știam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puțin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influențeze și totuși, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor.”, îi declara George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical și jurnalist de radio.
La vârsta de 5 ani are primul său concert și începe studii de compoziție, care îi vor consolida viitoarea carieră muzicală sub îndrumarea lui Eduard Caudella.
În legatură cu renumitul compozitor Eduard Caudella, George Enescu povestea despre întalnirea lor: „La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el și i-am cântat așa cum învățasem după ureche. Mi-a spus că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am învățat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note.”.
Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având printre profesori pe Joseph Hellmesberger jr. și Robert Fuchs. Se adaptează ușor la viața muzicală a Vienei, la doar 12 ani, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, entuziasmând presa și publicul.
„De îndată ce am avut la dispoziție un pian, am început să compun.[…] Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut niște melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfășor acum în acorduri. […] Și – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun.”, afirma George Enescu.
Criticii vienezi l-au numit „un Mozart român”, deoarece mânuia vioara și pianul cu o maturitate și o virtuozitate de necrezut pentru un copil.
Părăsind Austria, ajunge în 1895 la Paris, unde rămâne până în 1899. Aici urma să-și continue studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea maeștrilor Jules Massenet, Gabriel Fauré și M.P.J. Marsick.
În perioada studiilor la Paris creează cele patru „simfonii de școală”: „Poema Română pentru orchestră și cor bărbătesc” (1897), „Sonata pentru pian și vioară în Re major” (1897), „Suita nr.1 în sol minor, în stil vechi pentru pian”, „Sonata nr.2 pentru pian și vioară în fa minor” (1899), lucrări care i-au adus faima tânărului compozitor George Enescu.
Dorința lui cea mai mare era să compună muzică, nu să devină un profesionist al viorii, însă studiul, perseverența și participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 și, un an mai târziu, premiul I, cu care a absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul din Paris. De asemenea, acesta a primit în dar o vioara Bernardei, inscripționată cu numele său.
„De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică și nu de performanță la instrument. Nu visam decât să compun, să compun și iar să compun. […] Evocând timpurile acelea fericite, zâmbesc și eu. Cert, pentru a-mi deprinde pana și a-mi exersa spiritul, scriam mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, totuși, din inimă!”, spunea George Enescu.
În calitate de interpret a înființat și condus, la Paris, două formații de muzică instrumentală: un trio cu pian și un cvartet de coarde.
A avut concerte în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie și SUA.
Admirat de Regina Elisabeta a României, era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale, cum ar fi cele două Rapsodii Române, op. 11 (1901-1902), Suita nr.1 pentru orchestră, op.9 (1903), prima simfonie, Șapte cântece pe versuri de Clement Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris. Desfășoară turnee în mai multe țări europene, alături de parteneri prestigioși, precum Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului Război Mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, pentru prima dată în audiție integrală în România, compoziții de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum și creații proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2.
După încheierea războiului, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Peste ocean, începând din 1923, a dirijat orchestre valoroase: Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony.
Ocupația sa pedagogică capătă o importanță remarcabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Cel din urmă menționat a păstrat o profundă afecțiune pentru Enescu: „Pentru mine, Enescu va rămâne una dintre veritabilele minuni ale lumii […]. Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin).
Cea mai admirată lucrare a marelui compozitor, la care a lucrat mai bine de zece ani, este opera Oedip. Terminată în 1931, acesta i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soția lui George Enescu.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Enescu rămâne în București, unde se concentrează pe o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
Lucrările sale au fost valorificate cu premii internaționale: Premiul de compoziție Pleyel din Paris; Premiul discului, oferit de revista „Candide” din Paris, în 1933.
De asemenea, creația sa abordează toate formele și genurile muzicale. Prin lucrările sale, a reușit să sintetizeze tradiția muzicală orientală, unde este inclusă și cea arhaică populară românească și cultura muzicală europeană.
În septembrie 1946, George Enescu hotărăște să părăsească România, în care se instala cu rapiditate regimul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite și Canada, se stabilește cu soția sa la Paris. În ultimul deceniu al vieții continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist și pianist, dar mai ales ca dirijor.
În anul 1954, George Enescu a suferit o congestie cerebrală, urmată de o paralizie parțială. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul „Paganini”, din partea organizației „Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”.
Printre ultimele creații se numară Cvartetul de coarde, poemul simfonic Vox Maris și Simfonia de cameră.
George Enescu se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 și este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
Memoria marelui muzician român este perpetuată prin Festivalul Internațional care-i poartă numele, prin diferite simpozioane desfășurate în România și în străinătate și, nu în ultimul rând, prin expoziții, concerte și publicații realizate în cadrul Muzeului Național „George Enescu” din București.
A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori ai vremii sale, sub bagheta lui dezvoltându-se orchestre renumite din întreaga lume.
George Enescu rămâne o voce vie în moștenirea culturală românească, fiind considerat unul dintre cei mai prestigioși oameni de cultură ai secolului XX. A promovat muzica românească pe plan internațional, consolidând recunoașterea internațională a compozitorilor, dirijorilor și interpreților din România.
Autor: Andreea Ștefania Șușală
