Interviu cu Razvan Popovici
Razvan Popovici s-a nascut la Bucuresti si a inceput studiul pianului la 6 ani, al vioarei la 8 ani, iar la 13 ani al violei, care avea sa devina instrumentul pe care s-a specializat. La 15 ani s-a mutat in Germania. Provine dintr-o familie de muzicieni, care nu l-a obligat in niciun fel sa se apropie de muzica, a studiat de placere, iar in jurul varstei de 18 ani si-a dat seama ca isi doreste o cariera muzicala, in urma participarii la un concurs pentru tinere talente. A studiat la conservatoarele de la Salzburg, Paris si Freiburg, cantand imediat dupa finalizarea studiilor la Filarmonica din Berlin. A fost membru al Orchestrei de Camera din München si in urma cu 13 ani a initiat prestigiosul Festival SoNoRo.
Este invitat regulat la festivaluri din intreaga lume, iar printre salile in care a cantat se numara Carnegie Hall din New York, Musashino Hall din Tokio, Concertgebow Amsterdam, Konzerthaus si Musikverein din Viena, South Bank si Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim sau Gasteig din München.
Razvan sustine frecvent cursuri de maiestrie in Romania, Japonia, Italia, Ucraina si Germania, atat in cadrul proiectului educativ SoNoRo Interferente, cat si al Fundatiei „Villa Musica” din Schloss Engers/Mainz.
Tine legatura cu profesorul lui, care are acum 76 de ani, sub indrumarea caruia continua sa studieze atunci cand il intalneste.
Compara muzicianul cu vinul – cu cat inainteaza in varsta, cu atat devine mai bun, mai profund, mai complex.
Veronica Stefan, Promenada Culturala: Cum e viola?
Razvan Popovici: E instrumentul meu. E un instrument cu un timbru mai intunecat, mai tomnatic, mai profund, si evident ca este liantul intre vioara si violoncel. Cineva foarte inteligent spunea ca viola e un instrument atat de complex pentru ca trebuie sa sune in registrul acut, in partea de sus, ca vioara, in registrul de jos ca violoncelul si in registrul median suna ca viola, deci reprezinta trei instrumente in unul singur, si cu cat esti mai bun, cu atat ai o paleta mai variata. Pentru mine, viola este feminina, este o doamna.
V.S.: Cum se asculta muzica clasica?
Razvan Popovici: Daca muzica e cantata bine, oricine asculta foarte atent. Cand un concert este implinit, te implineste pe tine, ca muzician, dar implineste si publicul. Evident ca sunt anumite practici, obisnuinte la un concert de muzica clasica sau simfonica pe care e recomandabil sa le respecti pentru a te putea bucura de concert.
Muzica aceasta are pur si simplu nevoie de liniste, nu e o chestiune de snobism a muzicienilor, si oricum cred ca e ultimul loc din societatea noastra in care mai e liniste cu adevarat.
Cand e linistea asta, muzica vibreaza complet altfel, nu e o muzica de fundal, trebuie ascultata, are cel mai mare efect cand omul poate sa o perceapa in liniste.
Concertul bun si linistea duc la aducerea sufletului la loc, asa cum mi-a spus cineva dupa un concert la Castelul Corvinilor: „Va multumesc foarte mult ca ne-ati adus sufletul la loc!”
V.S.: Daca un tanar vrea sa asculte muzica clasica, cu ce ar fi bine sa inceapa?
Razvan Popovici: Cu Mozart nu poti face nimic gresit, Mozart satisface orice dorinta! In Mozart ai bucurie, entuziasm, tristete, melancolie, nebunie, cred ca este compozitorul care reuseste sa treaca de la o stare la alta in cel mai scurt timp.
Apoi, Beethoven: ce poate fi mai uman decat Beethoven? De fiecare data cand ascult sau cant simfoniile lui simt maretia omului, grandoarea fiintei umane, care este regina intregii lumi, este coplesitor. Cred ca, intr-adevar, cu Beethoven mesajul ajunge la destinatar.
Ulterior, orice persoana romantica se poate regasi in Nocturnele de Chopin sau in liedurile de Schubert, apoi Rahmaninov e un peisaj cu un orizont nelimitat, te atinge drept in suflet, e o cascada de pasiune care te invadeaza.
In ceea ce priveste compozitorii mai putin cunoscuti, una dintre descoperirile mele din ultimii ani este Luigi Boccherini, care a scris piese incredibile si care sunt ascultate si cantate din ce in ce mai mult. Apoi, lumea muzicii contemporane este plina de ilustri necunoscuti care sunt incredibili, fara sa ajunga inca la marele public. De exemplu, Leoš Janáček, care a scris Cvartetul de coarde nr.1 „Sonata Kreutzer” sau Cvartetul de coarde nr.2 „Scrisori Intime”, e cunoscut in cercurile muzicale, dar merita sa ajunga si la public.
George Enescu e in mare parte necunoscut, Octetul lui fiind una dintre marile capodopere ale muzicii care s-a compus vreodata.
Un compozitor foarte cunoscut pe care il recomand este Gabriel Fauré, profesorul lui Enescu, dar cvartetele si cvintetele cu pian nu sunt foarte cunoscute si le-as trece pe lista compozitiilor care merita sa fie descoperite.
V.S.: Cum s-a nascut Festivalul SoNoRo?
Razvan Popovici: A aparut foarte simplu. Dupa doi ani de organizare a Festivalului Chiemgauer Musikfrühling din Bavaria, mi-am zis: „De ce nu si la Bucuresti?”, m-am gandit sa aducem muzica de camera in capitala. Stiind ca e un mod extraordinar de a transforma oamenii, sa ii faci un pic mai buni, a fost o chestiune de idealism, intuitie si inconstienta. Prima editie a fost, desigur, aventuroasa, dar am invatat multe, totul a fost improvizat, lucrat doar cu doua persoane. Ca viziune, insa, Festivalul SoNoRo a fost construit pe termen lung, a crescut de la an la an – organic, stabil, cu un fundament bun.
V.S.: Ce se intampla anul acesta la editia a XIII-a a Festivalului SoNoRo?
Razvan Popovici: Fiecare editie are o tema, cea de anul acesta este „Side Effects” – efectele secundare binefacatoare ale muzicii! Temele sunt gandite impreuna cu Diana Ketler, directorul artistic al festivalului, este mereu o competitie intre noi, cine gaseste titlul, anul acesta titlul apartine Dianei. Intotdeauna ne gandim sa fie ceva care sa atraga pentru ca am obisnuit publicul cu titluri ingenioase si incitante, ne dorim ca titlul sa permita consistenta unui program serios. De la inceput ne-am propus sa nu alunecam catre o zona prea populara, ne-am dorit un spirit sofisticat si calitate. S-a construit in timp un public extraordinar, de fapt cele mai nastrusnice programe muzicale au avut intotdeauna cel mai mare succes, a fost in felul acesta o confirmare a demersului nostru – acela de a nu subestima publicul. In consecinta, salile sunt intotdeauna arhipline, indiferent de programul si artistii prezenti in festival. Asta se obtine doar daca esti dispus sa construiesti pe termen lung, nu poti sa improvizezi de la o editie la alta.
Pentru editia din acest an, invit publicul sa se astepte la foarte multe piese noi, la multi artisti pe care nu i-a ascultat inca in Bucuresti, la un oras in plus pe harta oraselor SoNoRo, la cateva spatii noi pentru concerte, ma refer la salile din Bucuresti: Galeria Halucinarium, Palatul de la Mogosoaia, Institutul Francez. Revenim in doua locuri pe care le-am introdus anul trecut, dar care au avut ecouri atat de elogioase incat sunt prezente si in acest an – Mansarda Carului cu bere si Aula Academiei de Studii Economice.
V.S.: Care sunt efectele secundare ale muzicii SoNoRo?
Razvan Popovici: Pentru mine, o euforie muzicala atunci cand vad atat de multa lume multumita, incantata si care alege sa revina in fiecare an! Cand vedem de la un an la altul cati ascultatori fideli revin, inseamna ca am reusit sa convingem.
In privinta efectelor secundare: pe de o parte, in muzica esti sensibil, pentru ca atunci cand ajungi sa canti zilnic vibrezi altfel si dobandesti o anumita sensibilitate, si pe de alta parte, eu, prin cantat, turnee si concerte saptamanale, cred ca sunt curios si treaz – acestea sunt efectele pe care le are muzica asupra mea.
V.S.: Ce reprezinta muzica de camera?
Razvan Popovici: Este la fel ca orice alta muzica. E o muzica care poate incanta sau poate sa nu placa, dar ceea ce este frumos la muzica de camera e ca exista un spectru atat de vast incat oricine poate descoperi ceva splendid, iar la festival, cu repertoriul pe care il propunem, cred ca au fost sute de piese cantate in premiera in acesti 12 ani. Noi invitam oamenii sa fie curiosi, sa aiba dorinta de a descoperi, si atunci vor fi rasplatiti. De asemenea, aducem in fiecare an artisti care concerteaza pe cele mai importante scene din lume, care canta de cele mai multe ori publicului SoNoRo un repertoriu necunoscut, adaptat salilor de concerte pe care le alegem, iar rezultatul este de fiecare data spectaculos.
Intotdeauna a fost important la SoNoRo ce se canta, unde se canta si cine canta. Consider ca muzica de camera este o sursa nesecata de surprize si bucurii muzicale.
Eu cant, la toate festivalurile si concertele anuale, in jur de 20-30 de piese noi, dar sunt sute de piese care asteapta sa fie cantate. La SoNoRo, in acesti 12 ani, am repetat foarte rar piese.
Muzica de camera este regina muzicii pentru ca toti compozitorii i s-au dedicat in momente intime, foarte personale, din motive extrem de puternice, si acolo au putut experimenta. Cand au scris simfonii, acolo se puteau arata „di granda”, dar cand a scris Beethoven un trio sau un cvartet este alta poveste, la fel si Schubert, Schumann si Brahms.
E o preconceptie ca muzica de camera este elitista, pretioasa, intangibila. De exemplu, si la un concert de jazz se face muzica de camera. Ideea e ca atunci cand se intalnesc cativa muzicieni si canta insufletit intr-un loc, aceasta e muzica de camera.
Lucrul frumos care s-a intamplat in spatiul vestic este ca oamenii se intalnesc saptamanal sa faca muzica de camera ca amatori. Am fost la Budapesta in aceasta vara, la un festival, iar o parte a acestui festival a fost reprezentat de masterclassuri cu amatori. Am lucrat cu un cvartet – vioara intai era o avocata, vioara a doua o educatoare, violistul lucra in imobiliare, iar violoncelista era cercetator in fizica atomica.
Oricine invata un instrument, la orice nivel, devine mai bun si mai curios.
Dupa ce intelegi ca muzica de camera este tangibila, ajungi la niste comori, e o lume pe care daca ai rabdarea sa o descoperi, recompensa e uriasa!
V.S.: O madlena din copilarie?
Razvan Popovici: Uneori petreceam toata vara la bunici, intr-o casa veche din Buzau, cu o gradina foarte mare, cu legume, cu ciresi si pisici, a fost pentru mine un fel de viata la tara, desi casa se afla in oras. Amintirea mea este legata de faptul ca in fiecare dimineata mergeam cu bunica si salutam florile: „Buna dimineata, floricica!”, in stanga si in dreapta, aveam acest ritual de salutat florile, si aceasta amintire mi-a ramas intiparita puternic in memoria sufleteasca.
V.S.: Cum arata Romania ta?
Razvan Popovici: Romania mea arata foarte bine! Romania mea e ca un mozaic de lucruri frumoase pentru ca atentia si curiozitatea m-au facut sa inteleg ca poti descoperi atatea lucruri superbe in Bucuresti, pe care il iubesc nespus, chiar daca sunt si lucruri sau locuri delasate, decrepite, insa acolo e o frumusete incredibila, pe care o mai poti gasi doar intr-o lume cum e cea romaneasca, aflata intre sisteme, care isi cauta inca rostul. In alte tari nu mai gasesti asa ceva, acolo totul e perfect.
Romania mea e un mozaic de lucruri foarte frumoase pe care daca ai sansa sa le vezi, sa le descoperi, te fac fericit. Poate Romania mea este putin vazuta prin ochelari roz, insa calatorind foarte mult si activand intr-un mediu artistic, cu oameni de o anumita factura, care urmaresc frumosul si ajuta ca acesta sa se materializeze, e un privilegiu care te face sa crezi in liniste si frumos, e o Romanie vesela.
Nu inseamna ca nu vad zonele umbroase ale tarii noastre, dar mi-am dat seama de un lucru important: pentru ca Romania sa mearga cum trebuie, e necesar ca tu sa-ti creezi Romania ta, una functionala.
Trebuie sa ai increderea ca lucrurile se vor aseza, chiar daca aici dureaza mai mult, din pacate, asa a fost dintotdeauna, dar daca ai curajul si intelepciunea sa iti faci Romania ta, atunci creezi o lume care functioneaza.
Cred ca lumea SoNoRo functioneaza fantastic, iar un lucru care functioneaza bine transmite ceva comunitatii, si comunitatea progreseaza, apoi ideile si sentimentele bune ii ajuta pe ceilalti sa creeze mai departe lumile lor. Cred ca acesta este secretul Romaniei mele.
www.sonoro.ro
Interviu de Veronica Stefan
