Interviu cu Sandra Ecobescu
In 2017, Fundatia Calea Victoriei implineste 10 ani de existenta, ani in care ne-a inspirat prin arte si cultura, a organizat cursuri si evenimente culturale, dar a sustinut si tineri talentati. Peste 50 000 de cursanti le-au trecut pragul, iar peste 100 de cercetatori, artisti si traineri s-au format la FCV ca lectori. Acestui portofoliu impresionant de activitati i se adauga si cei peste 2000 de tineri care au beneficiat de burse, adica fundatia le-a oferit posibilitatea de a participa gratuit la cursurile preferate.
La ceas aniversar, am stat de vorba cu Sandra Ecobescu – presedinta Fundatiei Calea Victoriei.
Veronica Stancu, Promenada Culturala: Sandra, te rog sa ne povestesti despre studiile pe care le-ai facut.
Sandra Ecobescu: Am urmat Facultatea de Litere, sectia Romana-Engleza si a fost cea mai importanta perioada de studiu pentru mine, fiindca a reprezentat multe momente foarte frumoase si intalnirea cu niste profesori extraordinari. Acest lucru m-a ajutat mai tarziu, atunci cand am creat fundatia, sa conturez profilul lectorului ideal. Unul dintre profesorii mei a fost Mircea Vasilescu, de la Dilema veche, altii sunt Mircea Cartarescu, Ioan Bogdan Lefter, Simona Popescu, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tanasescu. Cred cu tarie ca facultatile umaniste deschid mintea si au profesori bine pregatiti.
In timpul facultatii am dobandit claritate, capacitatea de a-mi organiza ideile si o comunicare fluida, atribute care mi-au fost de mare folos mai tarziu.
Imediat dupa absolvirea facultatii nu am ales sa devin profesoara sau scriitoare, ci am avut timp de un an o bursa in Grecia, oferita de Fundatia Onassis. In copilarie am petrecut doi ani pe taramuri grecesti si am invatat limba greaca foarte bine in cadrul studiilor gimnaziale, clasa a V-a si a VI-a, la Liceul Arsakeio din Atena, acest lucru ajutandu-ma sa primesc aceasta bursa de studii de un an la Atena.
Dupa venirea din Grecia, am urmat la Ministerul de Externe un stagiu de pregatire a tinerilor diplomati, timp de un an, dar am lucrat ulterior doar sase luni. Apoi am lucrat o perioada in cadrul bibliotecii Centrului de Informare si Documentare al Consiliului Europei, unde faceam traduceri, am trecut putin si pe la Saatchi & Saatchi, apoi a urmat o perioada de sapte ani intr-o firma germana de logistica. Dupa acesti sapte ani, impreuna cu sora mea, Irina, am infiintat Fundatia Calea Victoriei.
Acum, la 44 de ani, am inceput un master de Studii vizuale la SNSPA, sub coordonarea domnului Vintila Mihailescu.
V.S: Iti amintesti cu cate cursuri a pornit fundatia si care a fost primul curs al vostru?
Sandra Ecobescu: Primul curs a fost cel sustinut de Neagu Djuvara, un curs in cinci sedinte, intitulat Cum am trait secolul XX, despre istoria Europei si a lumii in ultima suta de ani, dar si istoria lui personala; al doilea curs a fost cel al dirijorului Tiberiu Soare, Cum sa ascultam muzica. Apoi am continuat cu primul val de lectori, care erau tineri, discipoli sau oameni din apropierea lui Andrei Plesu, bursieri sau fosti bursieri ai Colegiului Noua Europa: Mihail Neamtu, Stefan Vianu, Mirel Banica, Petre Guran, Andrei Gaitanaru, Theodor Paleologu. Primele domenii au fost dedicate istoriei, muzicii, picturii, spiritualitatii si filozofiei. La scurt timp ni s-a alaturat doamna Georgeta Filitti, istoric pasionat de povestile Bucurestiului, apoi doamna Adina Nanu, cea cu care am organizat conferintele dedicate istoriei costumului.
V.S.: Cum a aratat copilaria ta?
Sandra Ecobescu: Copilaria mea a fost foarte fericita! Am avut un tata activ, cu o cariera in diplomatie, plecat de acasa destul de mult, dar mama s-a dedicat cresterii celor doua fiice prin intermediul cartilor, muzicii, a expozitiilor, dar si prin calatorii. A fost o copilarie petrecuta la Bucuresti in timpul anului scolar, iar in vacante mergeam la Breaza, unde aveam o casa de vacanta. Clasele I-XII le-am petrecut la Liceul Jean Monnet, cu o pauza de doi ani de studiu in Grecia. Am copilarit intr-o zona construita in perioada interbelica, cu strazi cu nume de pictori, o zona foarte frumoasa.
V.S. Crezi ca din copilarie s-a produs apropierea ta de perioada interbelica?
Sandra Ecobescu: Cu siguranta ca a contat ca am crescut intr-o casa foarte frumoasa, construita in perioada interbelica. Nu prea stiam atunci ce e cu perioada asta, dar am aflat mai multe in anii studentiei, cand s-au publicat multi autori interbelici la Humanitas.
Dar, as putea considera ca, dincolo de parintii mei, m-a „crescut” o casa interbelica.
Am niste amintiri cu totul speciale legate de casa: usi rotunde, colturi cochete in care sa stai si sa privesti lumea pe geam; era o lume intreaga, un fel de a trai.
Am descoperit mai tarziu Calea Victoriei, bulevardul Lascar Catargiu (care se numea atunci Ana Ipatescu), strazile cu cladiri vechi, zona Universitatii, Piata Romana.
Imi amintesc ca la 3-4 ani desenam intens si apoi am facut tot felul de reproduceri, rasfoiam albume intregi de arta. Am cochetat si cu ideea de a merge la Liceul Tonitza sau la un liceu de filologie, dar asta nu s-a intamplat. In liceu, ascultam multa opera si muzica clasic; am cochetat chiar si cu ideea de a deveni soprana, dar nu m-a bagat nimeni in seama!
V.S.: Cate cursuri sunt in prezent in portofoliul fundatiei?
Sandra Ecobescu: Cateva zeci, 30-40. Acestea sunt organizate pe domenii: Actorie & Cinema, Antropologie & Folclor, Arte plastice & Istoria Artei, Astronomie, Bucuresti – Istorie & Arta, Design Interior & Arhitectura, Dezvoltare personala & Psihologie, Filozofie & Retorica, Fotografie, Istorie & Civilizatie, Moda & Frumusete, Muzica & Dans, Religie & Spiritualitate, Scriere Creativa & Jurnalism.
V.S.: Ce am pierdut si ce a ramas din perioada interbelica?
Sandra Ecobescu: Din punctul de vedere al patrimoniului material, s-au pierdut multe case, s-au daramat conace, s-au distrus vieti. Dar eu am o privire optimista asupra lucrurilor si cred ca sunt numeroase asociatii si persoane care incearca se recupereze foarte multe lucruri din interbelic si chiar si mai din urma. Sunt proiecte in zona fotografiei, a graficii, carti despre La Belle Epoque. Perioada interbelica se recupereaza si prin institutii ca a noastra, pentru ca facem conferinte despre istorie si despre personalitati interbelice, facem plimbari prin Bucuresti. Prin intermediul unor carti valoroase s-au recuperat si povestile personalitatilor din interbelic.
Mergand in vizita la Neagu Djuvara, pe care il apreciez enorm, am sentimentul, bucuria si onoarea sa imi imaginez ca ar fi un fel de „bunic” al meu.
Cred ca prin intermediul unor astfel de personaje s-a produs apropierea mea de interbelic. Tot auzeam vorbindu-se despre Calea Victoriei si lumea cosmopolita. Dar sa nu idealizam: ca si acum, in interbelic exista si bogatie, si saracie, in oras intalneai atat femeile desculte care vindeau flori, cat si femeile parfumate, care purtau ultimele tinute elegante de la Paris. Cred ca prin literatura, plimbari, conferinte si mentionarea unor personalitati se recupereaza lucrurile cele mai importante din aceasta perioada.
S-a pierdut insa mult din zona de patrimoniu; case au fost daramate abuziv si, de asemenea, exista adevarate bijuterii arhitectonice care stau sa se prabuseasca.
V.S.: Cum sunt lectorii fundatiei?
Sandra Ecobescu: Ma raportez din nou la Neagu Djuvara, care este lectorul ideal, dar si istoricul ideal! Recunosc la domnia sa acea deschidere pe care am vazut-o la Facultatea de Litere, bucuria de a impartasi ce stii si de a-i invata si pe ceilalti, lipsa orgoliului, bunul-simt, autoironia, umorul, pregatirea serioasa intr-un anumit domeniu si, totodata, capacitatea de a-ti extinde zona de studiu, carisma si capacitatea de a dialoga.
V.S.: Cum sunt oamenii care au venit in acesti ani la fundatie si continua sa vina?
Sandra Ecobescu: Sunt oameni normali, cu mult bun-simt, care au curiozitatea, dorinta si perseverenta de a invata si de a reveni la cursuri. Sunt oameni din toate categoriile profesionale si de varsta, de la copii pana la adolescenti si adulti. Sunt multi oameni inteligenti, curiosi, dornici sa invete! Si mai e ceva: sunt minunati lectorii cu care colaboram insa daca nu ar exista publicul, nici fundatia nu ar exista sau nu ar fi crescut in 10 ani asa de mult, iar acesta chiar nu e un cliseu, este adevarat.
V.S.: Ce proiecte aveti in pregatire?
Sandra Ecobescu: Ne-au scris oameni din alte orase, asa ca ne gandim ca in viitorul apropiat sa deschidem o filiala la Brasov si alta la Cluj. Au fost cazuri in care am primit mesaje din orasele mici, din sate, si atunci am invitat profesori din aceste locuri sa participe la cursurile noastre si sa revina in sala de clasa cu idei noi pentru stimularea lecturii si organizarea orelor de studiu. Am facut uneori si ghidaj de la distanta, i-am pus in legatura pe lectorii nostri cu profesori din provincie interesati sa obtina cateva recomandari valoroase cu privire la modul in care isi pot sustine orele mai atractiv, mai dinamic si mai eficient.
V.S.: Ce te bucura in fiecare zi?
Sandra Ecobescu: Foarte multe lucruri! Sunt capabila sa ma bucur de orice: si de o pisica, si de faptul ca adie vantul, de inscrierile de la fundatie, de intalnirile cu oamenii, dar mai ales de dialogul cu fiica mea de 16 ani, care e o continua provocare si cea mai mare bucurie a mea. Sunt optimista si invat din greseli!
Ma bucur sa ascult muzica clasica in fiecare zi, postul meu preferat fiind Radio Romania Muzical, care ma mangaie pe suflet.
Merg la concerte, incerc sa merg saptamanal la Ateneu sau la Sala Radio. Ma bucura extraordinar de mult emotia pe care o simt la concertele pe care le organizeaza fundatia noastra la Sala Radio, unde sunt 880 de locuri si este o energie incredibila. Emotia pe care o transmit aplauzele si faptul ca poti sa impartasesti frumusete cu ceilalti imi sunt de ajuns si ma fac sa simt ca nu traiesc degeaba.
V.S.: Se detaseaza anumite conferinte sau cursuri care iti sunt mai aproape de suflet?
Sandra Ecobescu: E foarte greu, dar se detaseaza muzica clasica, una dintre pasiunile mele. Apoi, momentele legate de Neagu Djuvara, revin obsesiv la domnia sa, sunt momente de gratie. De asemenea, sunt senzationale conferintele cu doamna Nanu, o persoana crescuta in interbelic, ce aduce toata gratia, bucuria, bunul-simt si normalitatea unei lumi disparute. Iar doamna Georgeta Filitti, senzational povestitor si istoric fermecator, e trup si suflet alaturi de noi. Mai sunt si cursurile lui Mario Barangea, care a venit spre noi, ne-a spus: „Vreau sa predau!” si a creat un public interesat de atelierele lui. Ii mentionez si pe Monica Neatu, care e un personaj special si un istoric foarte bine pregatit, pe domnul Vintila Mihailescu, la ale carui conferinte am participat mereu, pe domnul Andrei Plesu, care ne-a sprijinit prin prezenta la evenimentul de lansare al fundatiei, dar si pe domnul Dan C. Mihailescu.
Sunt foarte mandra de cartile pe care le-am editat, prin stradania colegei mele, Daniela Bratu. E vorba despre conferintele lui Tiberiu Soare traspuse in carti. Prima carte este Pentru ce mergem la opera? si cea de-a doua carte, Noua povesti muzicale. Sute de exemplare din ambele volume au fost donate catre scoli de muzica si biblioteci din tara.
Ne bucuram si de bursierii fundatiei. De exemplu, am avut o bursiera, acum studenta la Facultatea de Arte, care a venit la noi cand era in clasa a douasprezecea. Madalina desena frumos, dar nimeni nu avea incredere in ea. Lectorul Teodora Varzaru a descoperit ca e foarte talentata si am „infiat-o”, am primit-o la toate cursurile teoretice si practice de arte. Madalina s-a inscris la facultate, noi am platit cursurile de pregatire dinaintea examenului si apoi a intrat la Facultatea de Arte. Au mai fost si alti elevi, care au venit la cate un curs si apoi s-au indreptat spre o anumita facultate, si studenti care apoi au ales un anumit master, fiind inspirati de cursurile noastre.
Ne bucuram sa prilejuim astfel de momente, si chiar intalniri cu mentori, oameni care ii inspira si ii indruma pe cei aflati la inceput de drum in cariera.
O poveste foarte frumoasa e legata de infiintarea Morii de Hartie. Ion Georgescu a fost la cursul nostru de legatorie de carte si, in urma acestui curs, s-a nascut Moara de Hartie, un proiect tare frumos de la Comana.
V.S.: Cum oferiti bursele pentru elevi si studenti?
Sandra Ecobescu: De obicei toamna, cand incep facultatile, dam un comunicat de presa si il risipim in cat mai multe zari, pe grupurile liceelor si facultatilor, unde anuntam ca orice elev sau student care doreste sa urmeze gratuit un curs trebuie doar sa isi aleaga cursul si sa trimita un email cu o scurta scrisoare de motivatie. Si la cursurile de vara avem multi participanti din randul tinerilor. O parte dintre ei devin si voluntari, fiindca doresc sa invete si lucruri practice, cum ar fi organizarea unei conferinte sau a unui concert.
V.S.: O definitie foarte personala a educatiei?
Sandra Ecobescu: Educatia e o mobilare interioara. Daca ar fi sa ne imaginam ca noi am fi un univers, educatia si toate experientele de viata ar reprezinta un mijloc de a ne mobila interior acest univers intr-o forma cat mai interesanta si agreabila. Putem sa avem un interior in care sa ne refugiem oricand, sa ne bucuram cand suntem singuri, citind o carte, cugetand sau ascultand muzica.
Educatia e, asadar, o modelare a interiorului nostru.
Educatia e, de asemenea, o punte, un mijloc de a comunica mai frumos si mai uman cu ceilalti. Asta nu inseamna ca nu exista oamenii simpli, fara educatie, minunati. Dar, reluand ideea educatiei ca mobilare, ma gandesc ca e diferenta intre o camera mai goala, cu o masa si un scaun, si interiorul unui palat. Bucuria de a te plimba intr-un palat sau un conac, care are si tablouri, in care se aude si o muzica frumoasa in fundal, unde stai de vorba agreabil cu un personaj real sau imaginar – cam asta cred eu ca e educatia. Ea ne creeaza un cadru de a ne bucura de viata altfel si de a percepe realitatea intr-un mod diferit, mai fertil.
Pana la urma, educatia ne trimite tot catre lume, catre exterior.
Citesti o carte frumoasa pentru ca apoi sa poti comunica altfel, sa poti privi altfel realitatea, totul e spre interior si spre exterior. Un tablou ne poate ajuta sa privim natura cu alti ochi, iar muzica, sa ne bucuram de cantecul unei pasari.
V.S.: O carte-far a unui autor roman?
Sandra Ecobescu: As face referire la O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri, de Neagu Djuvara, care a creat un declic, care a declansat un mecanism in mintea mea si m-a incurajat sa creez impreuna cu sora mea spatiul numit Fundatia Calea Victoriei. Am vazut ca istoria, acest subiect complex, poate fi abordata si impartasita cu ceilalti intr-o maniera fermecatoare, simplificata, dar foarte inteligenta in acelasi timp. Aceasta lejeritate a analizarii unor subiecte complexe m-a incurajat, de fapt, sa imi schimb viata si sa creez un spatiu in care oamenii sa poata sa comunice in acest fel pe teme umaniste diverse. E o carte care inseamna mult in istoria mea personala.
V.S.: Cum arata Romania ta?
Sandra Ecobescu: Cu siguranta sunt mai multe Romanii, asa cum spune dl. Vintila Mihailescu. Dar Romania mea, in care eu traiesc, cu locurile pe care le frecventez, oamenii cu care ma intalnesc, strazile pe care aleg sa ma plimb, lucrurile la care ma uit cu mai multa atentie – e o Romanie decupata, din care aleg anumite lucruri. Stiu ca nu toata Romania e asa, dar Romania in care eu traiesc este foarte frumoasa. Evident ca vad si saracia, si blocurile comuniste, si abuzurile de tot felul, dar, asa cum spuneam, sunt foarte optimista. Incerc sa incurajez cat mai multi oameni sa inceapa proiecte individuale daca au entuziasm, sa-si canalizeze puterea de munca, energia, daca pot gasi suporteri sau ajutor, fie ca e vorba de o ceainarie, de scrierea unei carti sau de crearea unui proiect cultural sau educativ similar Fundatiei Calea Victoriei.
Eu cred ca Romania indivizilor si a ideilor e foarte vie, are un potential foarte mare, dar este esential sa ne depasim frica si limitele.
Totul e schimbator, asa ca de ce sa nu riscam sa facem ceva care ne reprezinta si poate sa schimbe lucrurile in bine? Mie imi place foarte mult Romania si n-as putea sa traiesc in alta parte, mi se pare o tara minunata!
Interviu realizat de Veronica Stancu
