Trezire, de Lucian Blaga

Mocnește copacul. Martie sună.
Albinele-n faguri adună
și-amestecă învierea
ceara și mierea.

Nehotărât între două hotare,
cu vine trimise subt șapte ogoare,
în văzduhuri zmeu,
doarme alesul, copacul meu.

Copacul meu.
Vântul îl scutură. Martie sună.
Câte puteri sunt, se leagă-mpreună,
din greul ființei să mi-l urnească,
din somn, din starea dumnezeiască.

Cine vântură de pe muncel
atâta lumină peste el?

Ca lacrimi – mugurii l-au podidit.
Soare, soare, de ce l-ai trezit?