Păcală, de Ion Creangă
Un negustor, umblând prin mai multe sate și orașe, ca să cumpere grâu, papușoi și altele, într-o zi ajunse la un pod și când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul și-l întrebă:
– De unde ești, măi creștine?
– Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.
– Din care sat de la voi?
– Iacă de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
– Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
– Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
– Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și cum îi botezat?
– Doamne! da’ nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la București? Iar satu-l botează popa într-o căldăruță cu apă, cum îi scrie lui în cărți.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.
– Dar cum te cheamă pe tine?
– Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:
– Dar cu chemarea împreuna cum te mai strigă?
– Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
– Dar ce bucate se fac acolo la voi?
– Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.
– Înțelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
– D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
– Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz și altele.
– Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.
– Nu te-ntreb de înălțime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aș voi să știu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
– Să-ți spun, dacă nu știi, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreț, îmbrăcat c-o coaja cam gălbie și c-o țapă în vârf.
– Bine, știu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aș voi să cumpăr și eu.
– De! nu știi dumnia-ta ce fel? Unul da grâul ori orzul, și altul îi da bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
– Nu mă-nțeleseși nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
– Bre! Nici asta n-o știi. Să-ți spun eu: iei banița ori dimerlia și pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeții o razi ș-o torni în sac, pe urmă iarăși o umpli și tot asemine faci.
– Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce ești!
– Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
– Cu ce preț se vinde chila ori banița; câți lei?
– Așa cum te-nvoiești; și câți lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
– Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
– U! hu! este badea Mușat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman și alții.
– Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toți la voi în sat?
– Cine-i mai mare? Badea Chițu; el este mai nalt decat toți; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul sau.
– Bre! proasta lighioaie mai ești! Nu te-ntreb așa.
– Dar cum? zise Păcală.
– Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
– I! ha! auzi vorbă! Ascultam pe lăutarul moș Bran; când începe să cante, tot satul sta cu ochii și urechile țintă la el.
– Nu zic așa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
– Ei, cum?
– Eu te-ntreb de cine aveți frică aici în sat mai mult.
– Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moș popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoșat, de gândești că e turbat; când începe să mugească, spărie chiar și copiii din sat.
– Mă! da’! ce namilă de om ești tu? Nu cumva esti vrun duh rău, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-pădurei?
– Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă privești? Ce? Nu mă vezi că-s om ca și dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni și cu picioare, mă mișc și mă uit ca toți.
– Așa te văd și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveți butnari sau dogari în sat la voi?
– Avem.
– Na cinci bani, și du-te să-ți puie doagele ce-ți lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindeca în școale, ba nici în spitale.
