„A vorbi în dodii“
Sunt în limba noastră o sumedenie de expresii în care este veștejită pofta unora de a vorbi vrute și nevrute, adică a flecări (de unde și treanca-fleanca) sau a pălăvărgi, a spune palavre (palavrele însemnând nimicuri). Există, de asemenea, o mulțime de alte locuțiuni care par a semăna cu cele dintâi, dar care, în fond, se deosebesc de ele printr-o anume nuanță a accepției lor.
Din rândul acestora face parte, de pildă, a vorbi în dodii care exprimă sensul a vorbi într-una, fără șir, a aiura.
Desigur, la început, expresia a oglindit o anumită realitate obiectivă, referindu-se la cineva care, aflat în suferință, și-a putut pierde controlul asupra spuselor lui, rostind cuvinte fără o înlănțuire perfect logică. Mai apoi, expresia și-a găsit aplicație și în acele cazuri în care vorbele cuiva au putut avea în sine un înțeles, dar au fost considerate depreciativ, neavând, pentru ascultător nici un rost.
Se găsește, între poeziile lui Tudor Arghezi, una în care expresia a vorbi în dodii are primul sens – acela pe care l-am amintit și din care, fără îndoială, s-a dezvoltat cealaltă accepție. Este vorba de poezia Comoara, în care un bolnav, aiurând pe patul de moarte, cheamă pe cei trei feciori ai săi „să ia parte la sfârșit“, dacă nu cumva să afle ce avea să le lase bătrânul drept moștenire. Zice poetul, evocând un anume moment al întâmplării:
„Dar trecând în alte zodii
Le vorbea croitoru-n dodii
Și cuvântul „despărțire“
Ei l-au luat drept „împărțire“
Și-așteptau să se-mpărțească
Avuția părintească…“
Nenumărate sunt exemplele din care reiese și cel de-al doilea sens al expresiei – cel figurat. De pildă un personaj din opera scriitorului C. Negruzzi zice, la un moment dat: „Mi se pare să vorbiții cam în dodii, făcându-mi o asemenea întrebare…“
Cât privește originea vorbei dodii, s-ar putea ca ea să aibă legătură cu verbul de circulație regională a dodăi = a aduce supărare, dacă ne gândim că, la început, a vorbi în dodii se spunea despre cineva în suferință.
Extras din „Carte despre limba românească”, de N. Mihăescu, EDP, 1972
