Cănitul părului
Părul capului și l-au cănit acei pe care firele albe i-au înspăimântat și le-au arătat prea devreme, întâi, cârja bătrâneții, și apoi, apropierea morții timpurii. „Un fir de păr alb e semn de noroc”, dar mai multe, nu. Deci, toate la un fel!
și-au cănit părul capului – bărbații și femeile – precum și al musteților și barbei – la bărbați – ca să nu pară prea bătrâni și ca să nu fie luați în râs. Iar cine n-a făcut-o, a răspuns celor luători în râs cu:
Apa-n vale nu cotlește,
Omul prost nu-mbătrânește.
Înălbește cel cu fire,
Bunăoară ca și mine!
Căneala s-a întrebuințat totuși și pentru închiderea unei colori roșcate a părului, pentru roșcarea lui ș.a.
Cei ce-și cănesc părul sunt socotiți ca niște firi ușuratice. Ne lămurim astfel de ce însuși Niculcea Cronicarul pomenește cu dispreț despre Duca Vodă, scriind că „își cernea barba, pe atât se cunoștea că nu avea acătare minte sau frica lui Dumnezeu”.
Alții cred că prin cănirea părului se săvârșește chiar un păcat. „Dumnezeu tatăl e cu părul alb, înflorit ca copacii primăvara când înfloresc. De aceea e păcat să-și boiască omul părul. Să-l lese așa, să înflorească cum dă Dumnezeu.”
Rețetele cănelii se vor găsi cu greu, căci nimeni nu poate ști decât ceea ce-a făcut. Și cum nu se vor găsi bătrâne sau bătrâni care să spună că-și cănesc sau și-au cănit părul, vom avea, prin urmare, și lipsă de asemenea rețete, pe care nu le uitau unele din cărțile vechi.
[…] Un alt manuscript miscellaneu, pe care l-am dobândit din jud. Covurlui, ne dă această rățetă: „Pentru păr roșu, cum să-l faci negru: Pilitură de argint să pui într-o sticlă. Să pui puțină apă (și) sare peste apă, să pui stecla în (argintisum), nisip cald, fierbinte, (sticla fiind) destupată și, când vei vedea că s-au topit argintul, să torni puțină apă curată deasupra și, răcindu-se, să ungi părul. Însă nu și pielea, că se înnegrește.”
[…] și rețeta facerii părului din alb, castaniu: „Iei var nestâns ca o jumătate de oca, îl stângi în 5 oca de apă caldă, într-un vas de lut zmălțuit sau căldăruță spoită, după care îl tulburi, acoperindu-l bine, să stea până a doua zi, să se limpezească ca lacrima. Apoi să se scurgă această apă foarte încetișor într-un clondir, păzindu-se să nu se amestece cu varul. Cu această apă de var, după ce se va spăla de unsoare părul bine și se va usca, să se ude părul de două sau de trei ori pe zi. Iar a doua zi să ia piatră vânătă, adică sare de aramă, de la spițărie, cinci dramuri. Acestea, prefuindu-se bine, să se topească într-o litră de apă de trandafir, caldă, si să se ude părul iarăși de două și trei ori într-o zi, păzindu-se întotdeauna ca părul să fie uscat când te-i uda și urmând astfel, într-o zi cu apă de var și în alta cu cea de sare de aramă. Urmându-se regulat cu aceasta, părul se va face castaniu după plac.”
Prin jud. Dorohoi, mai de demult, se punea de către unii coji de nuci la teasc. Cojile trebuiau să fie proaspete și verzi. Zeama galbenă negrie care curgea se înnegrea după câtva timp. Cu ea se ungeau încărunțiții pe cap.
Prin jud. Bacău se ard bețele de busuioc iar cenușa se amestecă cu untdelemn, făcându-se astfel un fel de ir sau alifie, cu care se dă părul capului și sprincenele.
Prin unele părți din jud. Suceava femeile își înnegresc sprincenele cu muc de lumânare de său ars.
Extras din cartea „Cromatica poporului român”, de S. Fl. Marian, Tudor Pamfile, Mihai Lupescu. Cartea ne-a fost oferită de LIBRIS.RO și se poate achiziționa de AICI.
