Elena Văcărescu – prima femeie primită în Academia Româna
„Poeta neliniștii divine”
Elena Văcărescu a fost o scriitoare cu o înaltă activitate politică și literară la Paris, diplomat de succes și prima femeie membră de onoare a Academiei Române.
Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/ 3 octombrie 1864. Copilăria și-a petrecut-o la Falcoi – Oltenia, la moșia bunicilor.
„În casa bunicilor mei, unde am locuit, se ducea o existență patriarhală tihnită și, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului și acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizație și ascultând îndemnul originii sale, a fost dintotdeauna stăpânit.”, spunea Elena Văcărescu despre anii copilăriei.
Elena Văcărescu – „ambasadoarea sufletului românesc”, așa cum a numit-o Nicolae Iorga, a fost fiica lui Ioan Văcărescu, de profesie diplomat, și a Eufrosinei Fălcoianu.
A fost crescută alături de oameni de elită, care i-au oferit o educație deosebită: a fost familiarizată de mică cu literatura britanică, fiind interesată, în mod profund, de moștenirea literară și civică a înaintașilor săi, astfel ca, adolescența și prima tinerețe au decurs sub semnul împlinirii intelectuale.
În 1879, Elena Văcărescu a plecat spre malurile Senei, unde și-a realizat pregătirea, cu studii secundare, apoi universitare. La Sorbona a audiat lecții de filozofie, de estetică și istorie, predate de profesori celebri, iar arta poetică și-o perfecționează cu ajutorul poetului Rene Francois Armand.
În 1886, lansează la Paris primul volum de versuri, „Chants d’Aurore”, care a primit cronici favorabile și un premiu special din partea Academiei Franceze.
La vârsta de 24 de ani, in 1888, revine la București pentru a fi domnișoară de onoare la nunta Reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva, acesta fiind momentul începerii unei relații strânse între ea și regină. Regina Elisabeta a apreciat autenticitatea tinerei scriitoare și a dorit să o susținî în carieră.
Relația cu principele moștenitor, Ferdinand, dar și logodna lor secretă, a fost sprijinită necondiționat de către Regina Elisabeta. Intervenția bruscă a regelui Carol I în viața intimă a tinerilor s-a încheiat cu acordul Elenei Văcărescu de a părăsi România și de a alege calea exilului, căsătoria dintre cei doi contravenea statutului Casei Regale.
„Când, într-o zi, pe neașteptate, (Carol) se pomeni că nepotul lui îi împărtășește hotărârea de a se căsători cu domnișoara Elena Văcărescu, se dezlănțui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivaț înghețat, care degeră până la rădăcini bietul început de roman de dragoste a lui Ferdinand. Lui Ferdinand i se dădu să aleagă între tron și Elena Văcărescu, dar într-așa chip încât nu putu alege decât tronul. Crescut în datina disciplinei și obișnuit să se plece în fața autorităților, el alese ceea ce fusese ales pentru el, nu fără durere și lăuntrică răzvrătire însă. Simțul datoriei era adânc înrădăcinat în ființa lui și mai puternic decât orice și acest simț a dăinuit eroic într-însul de-a lungul unei vieți pline de multe jertfe.” – Regina Maria, „Povestea vieții mele”.
La început, Elena Văcărescu s-a gândit să plece în Italia, dar ulterior s-a stabilit la Paris. Viața sa literară și artistică franceză i-a înfrumusețat imaginația creativă. Salonul sau literar a fost frecventat de mari personalități ale vieții literare și artistice, precum Victor Hugo, Marcel Proust, Anatole France, Miguel de Unamuno, Artistide Briand, Sarah Bernhardt.
Înainte de izbucnirea primei conflagații mondiale, Elena Văcărescu se afirmă prin romanele sale „Amor vincit” (1908) și „Vraja” (1911), care scot în evidență teme din mitologia românească. Mai mult de atât, paginile de memorialistică „Regi și regine pe care i-am cunoscut” sau „Le Roman de ma vie” au avut un impact la fel de puternic asupra publicului precum poeziile sale.
Activitatea sa publicistică a contribuit, în mod profund, atât la ascensiunea poziției sale literare, cât și la răspândirea unei imagini atent șlefuite despre țara sa – România. La Paris a publicat șase volume de versuri, a facut parte din comitete feministe, filantropice, umanitare, publica permanent diverse articole in ziare si revise, precum „L’Ilustration”, „Les Debats”, „Le Temp”; a avut numeroase colaborări literare sub formă de: proză, versuri, teatru, traduceri. La conferințele la care mergea, răspandea numele scriitorilor români și le traducea operele lui G. Coșbuc, O. Goga, M. Eminescu.
Prestigiul de care s-a bucurat printre personalitățile publice pariziene a făcut să fie integrată Delegației românești participante la Conferința de Pace de la Paris (1919). Guvernul României a numit-o secretar general al Asociației române.
Academia Română îi acordă în 1925 titlul de Membră de Onoare a acestei instituții, fiind prima femeie care a primit acest titlu. Președintele Republicii Franceze îi acordă ordinul „Legiunea de Onoare”, în 1927. În ciuda exilului sau impus, a continuat, potrivit spuselor lui Camil Petrecu, să rămână „o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și orginea și sufletul românesc”.
Elena Văcărescu s-a stins din viață în Franța, la Paris, în 1947. A fost înmormântată în cavoul familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu din București.
„Deocamdată în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor – poeți (nepoata a lui Iancu, autorul „Primăverii amorului”), Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului Testament al lui Ienachiță. Prin opera literară căt și prin vasta sa activitate ea s-a pus neâncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului.”, afirmă Ion Stavarus.
Autor: Andreea Ștefania Șușală
