Elvira Popescu – o viață dedicată teatrului
Elvira Popescu s-a născut pe 10 mai 1894, la București, și a fost supranumită de francezi „Reine du Boulevard” și „Notre Dame du Theatre”. A dovedit încă de mică un talent înnăscut în sfera artistică, având îndrumarea părinților să-și perfecționeze viitoarea carieră de actriță. Astfel, studiază actoria la Conservatorul de Artă Dramatică din București, sub îndrumarea lui Constantin Nottara și a Aristizzei Romanescu.
În 1912, debutează în cinematografia românească, primind un rol în superproducția autohtonă „Independența României” (Razboiul de Independență).
Pe plan internațional, în regia austriacului Alfred Halm, joacă în filmul „La Jeune Fille de la mansarde” (Țigăncușca de la mansardă), unde este vorba despre o poveste de dragoste dintre un proprietar bogat de pământuri și o țigancușcă.
Mai mult de atât, Elvira nu a dovedit doar un talent excepțional, ci s-a făcut remarcată și prin calitățile sale manageriale deosebite, devenind în 1919 directoarea Teatrului Excelsior din București și înființând în 1921 Teatrul Mic, conducându-le simultan.
Scriitorul francez Louis Verneuil a fost cel care a determinat-o pe Elvira să plece la Paris, comedia „Verișoara din Varșovia” fiind scrisă special pentru ea. Francezii au fost umiți de frumusețea și delicatețea actriței românce și mai cu seamă de accentul străin, pe care Elvira nu se temea să-l ascundă.
„Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbatea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viața și orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau.” – afirmă Jerzy Toeplitz.
După zece ani la Paris și sute de interpretări de succes, Elvira Popescu ajunsese în Franța un nume mai cunoscut decât Greta Garbo.
Acesteia i-a plăcut și cinematografia, jucând alături de Alain Delon și Claudia Cardinale.
De asemenea, a ajuns director la Theatre de Paris și la Theatre de Marigny. Se spune că Elvira a fost una dintre sursele de inspirație ale lui Henri Matisse pentru renumitul tablou „La Blouse Roumaine”, în 1940.
Pe celebra actriță, scriitorul Tristan Bernard o descria astfel: „Elvire Popesco este un pahar de șampanie cu lacrimi în partea de jos”.
Elvira Popescu și-a asumat răspunderea conducerii unor companii teatrale, fiind co-directoare, alături de actorul Hubert de Malet, la Theatre de Paris și Theatre Marigny.
Îi plăcea viața mondenă și a întreținut un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, acesta fiind frecventat de autorități incontestabile din lumea literară, artistică, financiară și politică a Parisului.
Andre Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valery Giscard d’Estaing și mulți alții o priveau și o ascultau cuprinși de admirație.
În 1970, actrița a primit insigna de ofițer al Legiunii de Onoare Franceze și, în 1987, premiul Moliere pentru întreaga carieră.
S-a stins din viață pe 12 decembrie în 1993, la 99 de ani, fiind înmormântată la cimitirul parizian Pere-Lachaise.
O sală a teatrului parizian Marigny și cinematograful Institutului Francez din București poartă numele celei care a fost o celebritate a teatrului atat în Romînia, cât și în Franța, în perioada interbelică. „Salle Popesco” de la Theatre Marigny şi Cinematograful „Elvire Popesco” de pe bulevardul Dacia din București și-au căpătat numele în memoria celebrei artiste românce pe care francezii au numit-o „Notre Dame de Theatre”.
Elvira Popescu a fost o personalitate remarcabilă, în România și Franța, fiind într-adevăr inegalabilă, considerându-se că deținea toate atuurile, subtilitațile, nuațele și finețurile profesiunii artistice.
Autor: Andreea Ștefania Șușală
