O iederă să fii, de Nichita Stănescu
Mi-ar fi plăcut să fii mai bine-o plantă.
O iederă să fii lângă obrazul meu, sunând,
când reci curenții serii vin în pantă
din cerul rezemat pe-un singur gând.
Să-ți fi știut căldura, lângă coastă,
de frunză tremurândă și lucind,
să fie-un singur trunchi secunda noastră
pe două ramuri luna sprijinind.
Și foșnetul orașului, mai altul și mai smuls
ca marea din culoare, jos la diguri,
să fi bătut oprind cu un impuls
stâlpii tăcerii-naintând, nesiguri.
S-aud cu-o frunză, cu o rădăcină,
mi-ar fi plăcut, un anotimp sever,
când ultimele ghețuri se dezbină
în ele însele. Și nu au loc și pier.
