Farmecul cărților semnate de Cătălin Dorian Florescu
Născut în 1967, la Timişoara, scriitorul Cătălin Dorian Florescu trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, lucrând ca psiholog în domeniul reabilitării persoanelor toxico-dependente. Din 2001 este scriitor liber-profesionist, publicând cărți care au fost traduse în peste zece limbi. Semnează periodic articole și eseuri în presa de limbă germană și este laureat al premiului literar „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă (2018).
Vă supunem atenției trei dintre romanele semnate de Cătălin Dorian Florescu, primite în cadrul parteneriatului pe care Promenada culturală îl are cu LIBRIS.RO.
În „Maseurul orb”, personajul Teodor Moldovan a fugit din țară în adolescență, lăsând-o în urmă pe Valeria, prima lui mare iubire. Revenind acasă, îl cunoaște pe Ion, un maseur orb, care are 30.000 de cărți; o întâlnire care le va schimba viața amândurora.
„Am privit-o pe mama dintr-o parte. Nimic nu trăda ce se petrecea în ea. Stătea nemișcată acolo, își tinea mâinile în poală și privirea ei trecea prin munți și case. Când a simțit că o observam, s-a ridicat, s-a dus la balustrada vaporului și s-a aplecat puțin în afară. Acum îi vedeam numai spatele. Spatele unei femei care trăia în mijlocul Europei, dar al cărei «acasă» era la marginea ei. S-a întors brusc spre mine și a exclamat radioasă: «Cât de frumos e totul!» Ridurile mamei se adânceau pe zi ce trecea.”
„Ion instalase în parcare un fel de librărie. Pe un cărucior cu un acoperiș făcut dintr-o prelată erau stivuite cărți. Vasăzică aici erau ele, cărțile de tranzit. Din locuință în sala de masaj și de acolo pe stradă, asta era cariera unor scriitori la Moneasa. Arăta ca un cărucior pentru înghețată care trece pe stradă în zilele călduroase și de unde poți să-ți alegi o înghețată cu gust de vanilie, de căpșuni sau de fistic. Aici însă ți se ofereau cărți. N-avea decât să hotărască fiecare cât de bune erau la gust, dacă erau înviorătoare sau stătute ca niște încăperi nearisite.
Ion își botezase standul Librăria Excelsior și numele fusese scris cu litere foarte mari. Excelsior era bine luminată, Ion pusese pe cineva să agațe ghirlande de becuri de jur împrejurul căruciorului. Era un punct luminos în asfințit și îmi amintea de un film în care Robert Redford umbla prin Las Vegas în chip de călăreț electric.”
Acțiunea romanului „Jacob se hotărăște să iubească” se petrece în satul Triebswetter (Tomnatic) din Banatul habsburgic de la începutul secolului XX, unde români, nemți, unguri și sârbi trăiesc laolaltă. Distins cu Swiss Book Prize, acest roman a fost cea mai bună carte a anului 2011 în Elveția, cu 80.000 de exemplare vândute în spațiul de limbă germană.
„Mame cu fii dornici de însurătoare se uitau după femei tinere. Când găseau una și dacă ea se arăta interesată, o pofteau împreună cu părinții la ei acasă. Nevestele de țărani români bogați se plimbau de colo colo, purtând salbe de aur făcute din taleri cu Franz Josef. Când chiar voiau să bată la ochi, se jucau cu câte o monedă de aur atârnată de un fir lung pe care o tot aruncau peste umăr: era un fel de a face cu ochiul spre cei din spate. Bărbații se uitau la șolduri, apoi la aur și în ambele cazuri îi apuca amețeala.
Erau negustori ambulanți de toate felurile, cizmari și pălărieri, dulgheri și rotari, scamatori și înghițitori de flăcări, vagabonzi și curioși. O femeie vindea turtă dulce și pișcoturi, pe care le învelea în hârtie de ziar. Bărbatul ei umbla în fața căruței și îi făcea reclamă bătând toba. Țesătorul oferea stofe de lână și pulovere, tăbăcarul – piele pentru tălpi de ghete. Din când în când vedeai și logodnice care, sub supravegherea părinților, își căutau pantofi de mireasă. Fifa, fierarul satului, vindea cosoare, niște bricege cu mâner de lemn care erau la mare preț printre bărbații tineri.”
În proza autobiografică „În buricul pământului”, Cătălin Dorian Florescu explorează, pe parcursul a nouă povestiri memorabile, chipuri ale dezrădăcinării și dislocării. Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează rezistența în fața adversităților exterioare sau lăuntrice. Povestirea intitulată „Eu trebuie Germania” din acest volum a fost distinsă, în noiembrie 2019, cu premiul întâi la Concursul Internațional de Literatură Frontiere/Grenzen, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor.
„Dragă Dumnezeu, aș vrea să vorbesc cu tine, dar nu știu cum să o fac. N-am știut niciodată sau nu-mi aduc eu aminte, la fel cum nu-mi aduc aminte de vreun sentiment din copilărie. Închid ochii, strâng pleoapele, le strâng până când simt că mi se întinde pielea pe față, îmi sprijin brațele pe spătarul băncii din fața mea și mă aplec. Mă străduiesc – poate că prea mult –, încep frazele și le uit iarăși. Aș vrea să fie cuvinte sincere. Dacă nu aici, în Biserica Sfântului Sânge din Bruges, atunci unde? Sunt cei câțiva stropi din sângele fiului Tău pe care i-a adus cineva de la Ierusalim, unde se dusese, cu secole în urmă, să verse mai mult decât doar câțiva stropi de sânge. Aveau să fie pâraie întregi de sânge.
În numele Tău, dragă Dumnezeu, dar nu despre asta fie vorba aici.”
(Extras din povestirea „Mirosul lumii”.)
Autor: Veronica Ștefan
