Nicolae Tonitza – „un poet al culorii”
Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, în Bârlad, și este unul dintre cei mai mari pictori ai României din toate timpurile. El și-a manifestat talentul și ca desenator, zugrav de biserici, critic de artă, jurnalist și profesor. La doar 16 ani, Nicolae Tonitza s-a înscris la Școala Națională de Belle Arte din Iași, unde a fost coleg cu pictorul Ștefan Dimitrescu, care devine un prieten apropiat al acestuia.
Prima călătorie de studii o va face în anul 1903, cu ocazia unei excursii arheologice, condusă de Grigore Tocilescu, și vizitează mai multe orașe ale Italiei (Roma, Palermo, Napoli, Torino). În anul 1908 are loc cea de-a doua deplasare a pictorului, având ca scop principal perfecționarea propriului talent. Ajunge la Munchen, în Germania, unde este admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, în clasa profesorului Hugo von Habermann.
După un an, renunță la studii și se îndreaptă către Franța, la Paris, unde petrece doi ani de zile mergând în mod regulat la atelierul pictorilor Edmond Aman-Jean și Pierre Laprade, dar și la unele academii libere de pe Montparnasse. Continuă obiceiul celorlalți artiști, cel de a studia operele marilor maeștri, Tonitza realizând mai multe interpretări ale lucrărilor lui Delacroix, Ingres, Carriere și Paulbot, simțindu-se impulsionat mai ales de ideile vibrante și aspirațiile progresiste ale artei lui Daumier și Forain.
Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera artistului, pe care calitățile de colorist îl fac să-și descopere calea spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și compoziția în stilul Belle Epoque îi vor influența opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse.
Se întoarce în țară în 1911 și participă la expoziția “Tinerimii artistice”. Devine un reprezentant de seamă al asociației “Arta Română”, întemeiază gruparea artistică “Grupul celor patru”, alături de artiștii Francisc Sirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu. De asemenea, scrie cronici artistice pentru publicațiile “Rampa”, “Luceafarul”, “Universul literar”, “Lumea”, “Viața românească” și “Sinteza.
Cea mai importantă temă pe care o abordează este copilul, subiect care în creația lui Tonitza se individualizează în rândul portretelor sau a compozițiilor cu personaje. Universul copilăriei este pictat într-o galerie de chipuri inocente, care au fost concepute după asemănarea copiilor săi.
În 1924 expune la Bienala de la Veneția, iar la începutul anilor ’30 era considerat “cel mai de seamă” pictor român, expunând intens și în străinătate: Barcelona, Amsterdam, Bruxelles.
În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă disponibilă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei.
Nicolae Tonitza a murit la București la 26 februarie 1940.
Această scurtă biografie ne aduce mai aproape de lumea marelui pictor Nicolae Tonitza, care a reușit să creeze cicluri însemnate în mai toate genurile abordate: peisajele, florile și portretele sale fac parte din seria celor mai remarcabile picturi autohtone.
Autor: Andreea Ștefania Șușală
