Dansul călușarilor
Călușarul este unul dintre cele mai importante dansuri tradiționale ale țării noastre. Dansul călușarilor este de origine precreștină, proclamând și străvechiul cult al Soarelui.
În mod tradițional, dansul se desfășoară în săptămâna dinaintea Rusaliilor și are un scop tămăduitor. Cu toate că de Rusalii se sărbătorește Pogorârea Sfântului Duh, romanii au asociat acestei sărbători și semnificații magice: de Rusalii se sărbătorea în trecut Rozalia, sărbătoarea trandafirilor.
Istorici cunoscuți, precum Dimitrie Cantemir sau Mircea Eliade, s-au dedicat studierii acestui obicei străvechi care, an de an, în luna iunie, umple zona Olteniei cu sunetul său atât de familiar.
Dansul, în sine, nu este unul întâmplător, iar costumul unui călușar trebuie să îndeplinească anumite cerințe foarte clar stabilite.
Cea mai veche relatare despre Jocul Călușarilor este atribuită lui Dosza Daniel, care descrie acest dans, făcut la încoronarea principelui Sigismund Bathory, în 1599.
De asemenea, Cornel-Dan Nicolae în cartea sa, „Magia și ființele fantastice din arhaicul românesc”, citează descrierea ceremoniei din 1599, făcută langă Alba Iulia, la Piatra Caprei, în care au fost implicați și soldații-călușari din oastea căpitanului Baba Novac, ceremonie de o amploare deosebită, la care au participat 100 de călușari.
Ritualul Călușului cuprinde o serie de jocuri, cântece, strigători și dansuri, interpretate de grupuri de dansatori. Călușarii au o îmbrăcăminte deosebită: pălărie cu panglici, bastoane, ciucuri și zurgălăi la picioare, dar și bețele așezate cruce peste cămașă.
În cadrul cetei, există anumite persoane cu rol deosebit: vătaful, care este conducătorul călușarilor, el coordonând întregul ritual; mutul, considerat ca fiind o persoană care are puteri supranaturale de vindecare, uneori purtând masca; stegarul – cel care poartă steagul cetei de căluțari.
În tradiția populară, Rusaliile sau Ielele sunt niște creaturi malefice, ce sunt deghizate în fețe tinere și frumoase, având ca scop să vrăjească bărbații prin cântecul și dansul lor, lăsându-i bolnavi.
De exemplu, Camil Petrecu, în piesa „Jocul ielelor”, le descrie astfel: „Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească și vede în luminiș, în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate cobori pe pământ. Așa sunt ielele… pedepsesc… Nu le place să fie văzute goale de muritori.”
Rolul călușarilor este de a preveni acțiunea negativă a ielelor, precum și de a-i vindecă pe cei afectați.
Pe 25 noiembrie 2005, Dansul Călușului a fost inclus în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO.
Cea mai veche melodie pentru acest dans este atestată abia în secolul al XVII-lea, derivând din practicile antice, care aveau ca scop purificarea.
Dansul călușului e confirmat de către Dimitrie Cantemir, care, în „Descrierea Moldovei”, spunea despre călușari: „Căci ei au peste o sută de jocuri felurite și câteva așa de meșteșugărite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul și parcă zboară în văzduh.”
Dansul călușarilor reprezintă un simbol viu al culturii noastre, exprimând – atât prin vestimentație, cât și prin mișcările călușarilor – unicitatea poporului român.
Autor: Andreea Ștefania Șușală
