Fluierul, instrument divin de comunicare
Cel mai vechi instrument muzical al românilor a fost fluierul, un obiect cultic cu care sufletele oamenilor de aici comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul etnografic, lingvistic și arheologic confirmă ipoteza că, în vechime, fluierul se confecționa dintr-un os al strămoșului, de unde ar fi rămas expresia populară fluierul piciorului, parte componentă a corpului uman.
Ulterior, osul de om a fost înlocuit cu osul unei păsări de baltă (cocorul) și, așa cum indică versurile mioritice, cu lemnul arborilor sacri: „Fluieraș de os,/ Mult cântă duios!/ Fluieraș de soc,/ Mult zice cu foc!/ Fluieraș de fag,/ Mult zice cu drag!“. La început se confecționa din os, apoi din coajă de tei și din alte esențe lemnoase.
După legendă, primul fluier ar fi fost făcut de Dumnezeu pe vremea când era cioban pe Pământ. Punându-l sub lâna oii, a fost găsit de ciobani primăvara, în timpul tunsului.
În alte legende fluierul, ținut la loc de cinste de Dumnezeu în Rai, este dat lui Petrea (Păcală) ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns de pe Pământ în Cer. Adevăratul cioban se îngroapă și astăzi cu fluierul în mână. De altfel, în mediile pastorale nimeni nu putea ajunge cioban fără să știe a cânta la fluier. Ca instrument apotropaic, fluierul era folosit și pentru alungarea Ielelor la Rusalii, pentru alungarea vrăjitoarelor la Sângiorz ș.a.
Extras din Calendarul țăranului român, de Ion Ghinoiu
