Zâne și călușari
„Povestile sunt pline de Zâne bune și frumoase. E o formulă care îndulcește «realitate». «În realitate», Zânele, tinere sau bătrane, frumoase sau urâte, sunt rele și neiertătoare. Românii din Balcani cred că există și Zâni, adică Zâne bărbați. Fiind atât de răzbunătoare omul se ferește să le spună pe nume, deși au nume. Pe trei dinte ele, de pildă, le cheamă: Savatina, Mărgălina și Rujalina. Mai bine li se adresează pe ocolite și cu vorbe frumoase: Ele, Iele, Dânsele, Ale Sfinte, Albele, Frumoasele, Milostivele, Măiestrele, Vântoasele, Doamnele, Domnițele, Iudele, Irodițele, Bunele, Puternicile, Vitezele, Harnicile, Șoimanele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Fetele lui Sandru…
Fetele lui Sandru
Fiecare nume dat Zânelor poate fi explicat. De pildă, li se spune Fetele lui Sandru pentru că se crede că ar fi fost fiicele sau slujnicele lui Alexandru Împărat, cel din Alexandria. Acest împărat ar fi primit o sticlă cu apă vie. Ce i-a dat prin cap, a dat din ea să bea calului, să-l facă nemuritor. Calul a băut și trăiește și astăzi în prundurile mărilor. Ce-a mai rămas din apă, în sticlă, au băut-o fetele sau slujnicele împăratului. Și au devenit nemuritoare și ele.
Zânele zboară pe sus, pe cer. Cântă și le place să danseze. Pe locul unde au dansat se fac în iarbă care se usucă. Deasupra crește alta, mai frumoasă, pe care vitele n-o mănâncă. Ca să poată juca, sunt permanent în căutare de lăutar. Găsesc câteodată pe unul cu fluierul, cimpoiul sau vioara și îl roagă să le cânte. Poate să le cânte, dar dacă vorbește cu ele este un om pierdut.
Ielele și fluierul
Ielele iubesc muzica. Tânărul care voia să aibă fluier bun îl pregătea cu ajutorul lor în felul următor: mai întâi îi astupa găurile și îl umplea cu lapte. Însoțit de doi câini negri și gol pușcă, îngropă fluierul la nouă hotare, având grijă să țină tot timpul mâinile la spate. Lua fluierul de acolo după trei zile, în aceleași condiții. Nici la dus și nici la întos nu avea voie să privească în urmă. Acasă, fluierul era pus sub pernă. Peste noapte, Ielele veneau și îl întrebau de trei ori: ce ne dai, ce ne dai, ce ne dai? Tânărul trebuia să răspundă a treia oară că le dă degetul mic de la mână stângă. Apoi, trei zile trebuia să uite de fluier. Dacă făcea întocmai, devenea cântăreț renumit.
Cine vorbește cu Zânele își pierde darul vorbirii. Ele schilodesc, orbesc, surzesc, pocesc oamenii. Poartă asupra lor obiecte ascuțite de fier cu care îi împung. Alteori fura oamenii și îi poartă pe sus. Când se satură, îi aruncă pe la răspânții, sleiți de putere.
Mai mult își fac veacul pe la fântâni, râuri, izvoare. Le place atât de mult apa încât pot fi găsite și pe la streașinile de casă. Locul lor preferat rămâne însă cel de la răspântii, oamenii văd cum se ridică vârtejuri de praf. Există niște Zâne parcă mai rele decât toate, care se numesc Oarbele-Schioapele.
Ele sunt ținute cu o săptămână înainte de Rusalii. Norocul oamenilor este că știu ce trebuie să facă. Dacă le întâlnesc, evit să răspundă chemărilor lor ademenitoare. Alt noroc este că există buruieni de care Zânelor le este frică. Iată câteva: avrămeasca, odoleanul, rostopasca. Într-o publicație din 1874, se povestește cum un flăcău a întâlnit Ielele care zburau pe sus, albe și strălucitoare, învolburând norii și cântând:
«De n-ar fi avrămeasa,/ Cârstineasa/ Și floarea albastră,/ N-ar mai fi în lume cruce de nevastă/ Și toată lumea ar fi a noastră.»
După aproape 99 de ani, am avut ocazia să întâlnesc o bătrână în Maramureș care mi-a povestit o întâmplare identică. Numai că în varianta ei Zânele căntau: «Încă de n-ar fi pe lume/ Leuștean și rostopască/ Toată lumea ar fi a noastră.»
Și mai au oamenii noroc cu descântecele, prin care îndreaptă răul făcut de Zâne. Iată unul mai aparte:
Descântec pentru Zâne
A plecat Ion
Pe cale,
Pe cărare,
Pe drumul cel mare.
Și când dealul Cananaului,
Sub umbra norului,
În zapodia rugului,
În helistea văzduhului,
Iată acolo:
Anania Santasia
Și cu sora-sa Irodia,
Doamna Zânelor,
La un copac frunzuros,
Cu tatăl lor
Cu frații lor
Și cu toate neamurile lor,
Ședea jos și mânca,
Bea și petrcea
Și din revolvere da.
Și pe cine întâlnea
Îl ologea
Ion pe acolo a trecut,
În loc a stătut,
La Dânsele s-a uitat,
Rusaliile a zis:
– Vin, Ioane de mănâncă!
El a zis:
– Nu mănânc la masa voastră
– Vin de bea un pahar de vin!
– Nu voiesc să beau din paharul vostru!
– Vin de cantă!
– Nu vin!
– Vin de joacă!
– Nu vin sa joc jocul vostru!
Dar Erodia, Doamna Zânelor,
Cu toate nelămuririle ei
S-a mâniat,
Cuvânt în seamă Ion nu le-au luat
Că mare rușine le-a făcut.
Ele s-au îmburzuluit
De jos s-au sculat
La Ion au alergat
Brânci din picioare i-au dat.
Aflăm din descântec că Zânele au tată, frați, surori..
Și, în fond, ce i-au cerut lui Ion?
I-au cerut să bea, să bea, să cânte și să joace cu ele. Cu mintea mea de orășean, pricep ca el le-a refuzat într-un mod nu prea politicos. În logica descântecului, greșeala lui a fost, probabil, că a vorbit. Dacă tăcea, poate că scapă.
Pe lângă descântec, care trebuie să fie pronunțat de o descântătoare, există și numeroase practici. De exemplu, omul care s-a îmbolnăvit din vânt, adică de Iele, când se simte ceva mai bine, trebuie să se ducă în locul unde l-a cuprins boala și să sape acolo. Va găsi un cărbune. În locul cărbunelui să-și îngroape cămașa și se va însanatosi. Exista si «medicamente », cum ar fi: fierea de corb, carnea de sobol, lacrima de vita, maslinul nefructifer, feriga, cuibul de randunica, cataplasmele cu frunza de nuc si multe, foarte multe altele.
Călușarii «lucrează» sub patronajul Ielelor. Grupul de Călușari se constituie după un ritual foarte strict, care diferă enorm de la o zonă la alta. Constanta este rigoarea cu care trebuie executat ritualul și faptul că, odată devenit călușar, omul trebuie să rămână în ceață câțiva ani (uneori nouă). În grup există roluri precise: călușarii, vătaful, mutul plus muzicanții. Din recuzită nu lipsesc steagul, bațele, clopoțeii, ciocul din blană (uneori sabia și biciul). Dacă se întâlnesc două cete de călușari, este lege că trebuie să se lupte. Cei învinși devin supușii învingătorilor. Dacă cineva moare în această bătaie, legea este că justiția sa nu intervină. S-a renunțat la asta de mult.
Pentru modul în care se leagă Călușarii, iată, în rezumat, o variantă.
Legământul Călușarilor
Vătaful își alege oamenii dintre tinerii care joacă bine. Le propune să devină călușari și, cei care acceptă, își întăresc promisiunea dând vătafului un ban. De Ispas (Înălțarea), deci cu zece zile înainte de Rusalii, se întâlnesc într-un loc ferit după ce au trecut mai înainte pe la nouă izvoare și nouă hotare. În locul unde se opresc trebuie să se întretaie trei drumuri. Vătaful le leagă pe brațe panglici și la fluierul picioarelor curele cu clopoței. Se așază în cerc. Invocă pe Irodioasa, patroana lor, ca să le fie în ajutor. Vătaful îi stropește cu apă, apoi le cere să ridice bațele și să le ciocnească de trei ori.
Bațele sunt făcute din lemn de stejar, au înălțimea unui stat de om, măciulie la capătul de sus și ferecătura la cel de jos, care este mai subțire.
Vătaful le poruncește să se ducă acasă fără să privească înapoi. Îi avertizează că este singurul care poate să le desfacă legământul. Le mai spune că nu trebuie să se uite să ceară ajutorul Irodiesei ori de câte ori joacă și, mai ales, când li se dă de mâncare, să arunce sub masă o bucată pentru ea…
Transcriu din altă variantă textul de legământ pe care trebuie să-l pronunțe călușarii: «În numele lui Dumnezeu, sfântuțul, ne legăm jurând în credință către steag că vom juca în dreptate, fără supărare și fără murmur».
Jocul călușarilor se compune din foarte multe figuri, pe care le dictează vătaful. Ce putem înțelege noi, orășenii, când auzim: «Larg la gură,/ Strâmt la fund»? Călușarii înțeleg. Steagul este o prăjină înaltă, ajungând uneori la cinci metri, pe care n-o împodobesc singuri. După unele informații se duc la o babă vrajitoare. Aceasta leagă de prăjină o basma albă care trebuie să fi aparținut unei femei rele. Femeia rea trebuie să fi murit însă cu această basma pe cap. Vrăjitoarea descântă steagul, îi pune căpățâni de usturoi. Se spune că în urma descântecului usturoiul miroase și mai tare. Tot ea le dă călușarilor cu steagul peste nas, ca să ia putere. Dacă steagul ar fi ținut aplecat, ar muri toți călușarii din ceață. Steagul se înfige în pământ în timpul nopții și este păzit.
Călușarii joacă pe la casele oamenilor. Nu pe la toți, la oamenii care au ce să le dea. Cei care n-au vin la gard și se uită. Călușarii speri copiii cu ciocul și îi iau la joc ca să fie sănătoși. Dau femeilor usturoi de la brâu și din steag. Ce primesc pe la case împart în fiecare seară frățește.
Rolul lor cel mai important este acela de vindecători. Oamenii despre care se crede ca au o boală provocată de Iele sunt prezentați călușarilor. Tratamentul diferă de la o zonă la alta. Voi povesti în continuare o variantă.
Călușarii vindecători
Bolnavul este pus în curte pe o pătură, întinsă cu fața în sus și orientat către răsărit. Călușarii îl înconjoară. Lăutarii încep să cânte fragmente din diferite melodii, aparținând repertoriului. Călușarilor. Bolnavul stă pe spate nemișcat. Dacă «i-au dat de boală», la una dintre melodii mișcă din picioare ca și când ar dansa. Muzica se oprește. Este duminică, ceata are de mers și la alte gospodării. Se înțeleg cu familia asupra momentului când se întorc, merg la țintă cu melodia la care bolnavul a răspuns prin mișcări de picioare. Pun lângă bolnav o ulcică nouă plină cu apă, de toarta căreia este legat, cu fir roșu, un pui negru de găină ieșit, din ou de o zi.
Călușarii joacă. La un moment dat, vătaful ia ulcica și puiul și le azvârle cât poate de sus, spre cer. Oala cade, se sparge și-l stropește pe bolnav. Puiul moare. Dacă nici după ce a fost stropit cu apă din ulcică bolnavul nu se scoală din boală, este semn că nu mai este nimic de făcut.
O săptămână după Rusalii, deci într-o marți, se face îngroparea ciocului sau spargerea călușului. Ciocul are chiar formă de cioc (de pasăre), de cap de lup sau cap de cal și este acoperit cu o blană de iepure. Mai tot timpul se poartă într-o desagă. Când este scos la iveală, oamenii se sperie. Acum este îngropat la loc ferit. Feciorii se despart fără să privească în urmă. Este prima oara când se despart, după atâtea zile petrecute împreună. Cât timp joacă, dorm laolaltă, uneori sub streașina bisericii.”
Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești
