„A alege pe sprânceană“
Când spunem despre cineva sau despre ceva că este ales pe sprânceană, legăm de acea persoană sau de acel lucru ideea unei valori, a unei calități deosebite. Atât în poezia populară, cât și în textele scriitorilor noștri, expresia este des folosită, fiindcă ea are însușirea de a spune mult în două-trei cuvinte.
Zice, de pildă, un creator de stihuri populare: „El că mi-l alege,/ Pe gene, sprâncene…, iar un personaj din teatrul lui I.L. Caragiale rostește „vorba“, în desfășurarea acestui dialog: Leonida: Să-ți spun ce fel de oameni, Efimița: Ceva tot unul și unul. Leonida: Ai mai prima, domnule, aleși pe sprânceană, care mai de care…“.
Înțelesul expresiei rezultă, cât se poate de clar, și din pasajele amintite. Rămâne să arătăm pe ce anume observație a realității obiective se bizuie el. Desigur, trebuie să pornim de la faptul că sprâncenele sunt considerate ca un element de seamă în alcătuirea chipului omenesc. Ele nu sunt – de cele mai multe ori – un simplu, un neînsemnat detaliu fizionommic, ci o componentă caracteristică menită să-i dea chipului farmec, frumusețe.
Că așa stau lucrurile reiese și din aceste versuri populare, în care autorul lor vede în sprâncenele iubitei însăși chemarea dragostei: Sprâncenele dumitale…/ Când le sui, când le cobori/ Din picioare mă dobori…“
Extras din „Carte despre limba românească”, de N. Mihăescu, EDP, 1972
