Interviu cu Ana Gurduza: „ Obiectele mele îi răspund sufletului”
Ana Gurduza creează obiecte-suflet. Graiul ei molcom te farmecă de la primele cuvinte și simți cum te învăluie ca o țesătură de lână, într-o zi friguroasă de iarnă.
Ana e o prezență delicată, ca o adiere, subțire ca o trestie și cu un limbaj care m-a făcut să îi înregistrez numărul de telefon, atunci când am cunoscut-o, ca Ana de Miere. Graiul ei dulce îți picură miere în urechi, te fascinează și te transportă – prin poveștile pe care le spune – într-un fel de grădină a deliciilor.
Ana este artistă vizuală și arhitectă, cu 12 ani de studii universitare și postuniversitare. Acesta este un interviu pe care l-am visat imediat după ce am cunoscut-o la întâlnirile PoemBoem, organizate de Ioana Enache, pentru că mi-a atras atenția nu doar prin făptura ei delicată, aproape atemporală, ci mai ales prin acest limbaj de miere – dulce, strălucitor și plin de tâlc în fiecare frază. Am descoperit cu infinită bucurie că Ana Gurduza este un om al formelor vii și că obiectele ei vorbesc limba frumuseții.
N.B.: am păstrat intenționat formulările ei unice, care conferă atât de mult farmec modului în care se exprimă.
Veronica Ștefan, Promenada culturală: Ana, în ce zonă a Bucureștiului ne aflăm?
Ana Gurduza: În Centrul Vechi, zona Moșilor, în vechiul Cartier Armenesc, este o casă de meșteșugari și negustori italieni, din 1885. Acum casa e un moment istoric, împreună cu celelalte două alăturate; este monument istoric nu datorită valorii sale intrinsece, ci datorită zonei, a nivelului de conservare și a atmosferei caselor de mici dimensiuni de meșteșugari. Fiind o zonă protejată, și casele acestea sunt unicele care au rămas din perioada aceea. Oamenii au fost papucari, așa cum zice și strada, era strada făuritorilor de încălțăminte mediocră, adică accesibilă, și familia locuia în întreaga casă care a fost naționalizată și în prezent este împărțită. Proprietarii au fugit, a fost ocupată de copiii lui Ceaușescu, soarta multor case. Au fost mutilate; din vecini am mai auzit: „ce bine arde parchetul original”, „sobele nu își mai au sensul”, „ce păcat că nu pot fi înlocuite cu termopane” și alte gesturi de tipul ăsta. Eu iubesc mult casele vechi și din acest motiv mi-am dorit să locuiesc aici, mai ales fiind un privilegiu. În Chișinău, de unde sunt, locuiam cu ai mei, fiind adolescentă, într-un bloc sovietic. Și atunci privilegiul acesta de a fi la București, într-o casă boemă, pentru un om care nu e burghez, e o oportunitate, e ceva extraordinar; și de când am venit în București, am tot locuit în case vechi – Art Deco, moderniste, de la 1800, 1900, locuri care au rezonat cu mine. Și casa asta era și ea ușor mutilată și am încercat să dreg câte un pic: să rașchetez parchetul, să netezesc pereții, credeam că îmi fac un bine, dar mi-am dat seama că locuiesc în propria rană și în curând o să mă mut. Mi-a fost foarte dureros să văd un fel de indiferență și distrugerea frumosului de către vecinii de cartier, adică sunt niște oameni puși la un loc nepotrivit.
Aceasta e un fel de soartă a Bucureștiului și pe mine mă doare.
V.Ș.: Întotdeauna când vorbesc cu oamenii îmi place să îmi imaginez sau să aflu de la ei cum erau la vârste mici. Cum era Ana mică și ce amintire foarte luminoasă a rămas cu tine de atunci?
Ana Gurduza: Eu am fost un copil fericit. Mai am un frate și mulți verișori, ne-am zbenguit, am trăit mult la țară, la bunici.
V. Ș.: Un fel de copilărie a lui Creangă?
Ana Gurduza: Da, furam cireșe, turnam găleți cu apă peste trecători (nu peste bunelu, era cel mai dur), urcam pe acoperiș ca să fiu înțepată de albine, dar și ca să urmăresc câmpul – toate nebuniile și frumosul vieții.
Și, în același timp, cred că din această copilărie s-a mai scurs singurătatea, fiindcă stând la bunici (fiind mai mare cu 10 ani față de fratele meu), până să se nască fratele meu, eram foarte mult timp singură.
În lumea lipsei televizorului și a radioului, unica distracție era să te uiți la flori, să mai alergi după un fluture; pictam mult, făceam băi în râu, așa îmi petreceam verile.
Cumva, singurătatea asta mi-a dezvoltat un dialog cu mine însumi despre lume, culori, forme, diluția timpului, despre cum sunt buneii mei, cum îi satul, cum îi orașul. O amintire luminoasă, să mă gândesc: îmi amintesc cum cotrobăiam prin dulapurile buncii și făceam asta foarte des, toate obiectele erau inedite: o față de pernă brodată cu un broscoi, un pieptăn pentru înmormântarea bunicii, un pantof de mireasă care nu-mi venea, o carte de povești în chirilice, cu imagini frumoase, făina care lăsa o pulbere în aer.
V.Ș.: Deci cotrobăiai prin mai multe dulapuri – și cel din casă, și cel din bucătărie.
Ana Gurduza: Da, era plăcerea asta de a observa și de a descoperi adevărate comori.
V.Ș.: Așadar, mergeai verile la bunicii tăi. Erau bunicii materni sau paterni?
Ana Gurduza: Erau bunicii paterni. Bunicul este un om de la care am învățat și mi-a dat foarte multe; cred că nici el nu a înțeles cât de multe trăiesc în mine prin el. Era meșteșugar, lucra în lemn, și era profesor de desen; preda la școala din sat și era un om care tot timpul mă uimea cât de multe știa.
Știa istorie, știa despre stelele și să anticipeze vremea, avea un carnet în care își nota cum a fost vremea în fiecare zi și îmi spunea că la 100 de zile se repetă, dar într-un fel în care putea el să interpreteze. Știa astfel, în fiecare an, ce rod să pună sau unde să-l pună; o să fie an secetos, o să fie an rece sau cald, cum o să fie primăverile, urmărea toate semnele naturii. Citea stelele, citea ruga în fiecare duminică, mă uimea. Omul, la țară, își punea pălăria, cămașa și mergea la slujbă. Ținea rugăciunea toată dimineața (n.r.: mergea la slujba de la biserică), dar înainte se bărbierea, se uita în oglindă, mă uitam la el cum scotea briceagul, era un adevărat ritual. Eu eram responsabilă cu focul, iernile era mai reci, și verișorii – unii cărau apa, alții culegeau merele, alții împrăștiau gâștele.
V.Ș.: Era o casă mare?
Ana Gurduza:
Erau trei case – a străbunicii, a bunicii și casa nouă, de oaspeți, dar pentru mine a devenit un fel de palat al memoriei, e locul la care tot timpul revin, e locul din copilărie, e locul cel mai bogat și plin de senzorial.
Mi-am dat seama că încerc să îl regăsesc, iar casele în care stau sunt un fel de reconstituire al acelui loc: obiecte de lemn, lucrate de mână, obiecte metalice, covete. Covetele sunt făcute din lemn, se frământă aluatul de pâine sau cozonac, iar în cele de dimensiuni mari, oamenii se îmbăiază.
V.Ș.: Ai învățat să desenezi și să lucrezi cu materia de la bunelul tău?
Ana Gurduza: Nu, e ceva care e în mine, în el și în copiii lui. Eu nu știam asta. Eu nu am văzut niciodată lucrările lui. Fiind profesor, a crezut că asta nu se poate manifesta în el. Apoi, ca adolescentă, am găsit niște desene de-ale lui, ale tatălui și unchilor mei și erau foarte bune, tehnic vorbind. Atunci am realizat că prin mine curge ceea ce a trecut prin ei, și i-am spus unchiului meu că i-am văzut desenele și el mi-a mărturisit că voia să meargă la o școală de artă, dar vremurile erau potrivnice.
V.Ș.: Deci bunicul tău preda desen tehnic, nu desen artistic. Și nu v-ați așezat la masă, să trasați primele linii?
Ana Gurduza: Nu, pur și simplu era în mine. Am insistat pe lângă mama, încă de mică, să merg la o școală de arte, am fost la Școala de Arte „Valeriu Poleakov” din Chișinău, urma să împlinesc 7 ani și ei mi-au spus că e prea devreme, dar la insistențele mamei mele, m-au acceptat, eram cea mai mică dintre colegii mei. Cursul a durat cinci ani, iar când colegii erau deja adolescenți, eu aveam 11-12 ani și i-am simțit ca pe niște protectori. Pentru mine era locul meu sacru, acele lecții de pictură erau refugiu meu.
V.Ș.: Era o altă școală față de școala obișnuită de învățământul primar.
Ana Gurduza: Exact, după școală mergeam acolo. Aceasta era o școală unde aveau pictură, dansuri, muzică, iar eu eram la pictură. Se auzea un pian, niște balerine la fel de mici ca mine țopăind, o atmosferă pe care o țin minte și acum.
V.Ș.: Timp de cinci ani, de la 7 la 12 ani, ai făcut pictură. Ce a urmat?
Ana Gurduza: Apoi am încetat a mai picta. La școală învățasem să fac desen tehnic, să fac natură moartă, să măsor rapoartele, să fac o hașură corectă, să acopăr realitatea, dar odată ce am terminat școala, mi-am dat seama că am frică în fața foii albe. Și eu ce desenez? Mi-am dat seama că eu pot doar să copiez.
V.Ș.: Că nu ești originală.
Ana Gurduza: Da. Abia acum înțeleg că lupta cu acest demon este în a face. Cât de prost, dar să îi imiți pe maeștri. Asta fac toți. Îți iei o carte cu un om pe care îl admiri și îl copiezi. Asta, apropo, am văzut la Paris, acum două veri, la Orsay. Era o expoziție, când eram acolo, a lui Degas. Extinsă, peste 100 de lucrări sau cam așa, și am văzut așa ceva pentru prima dată, pentru că am observat că cei din Franța, Parisul, arată toate eșecurile, inclusiv la Muzeul Rodin.
Vedeai toate încercările până a ajuns o sculptură să fie ceea ce este acum; e ceea ce n-am văzut niciodată în România, ceea ce n-am văzut nicăieri.
Tot timpul vezi obiectul finit, ca și cum autorul s-ar fi născut maestru. Van Gogh încerca să îl imite pe Delacroix, pe clasici, atunci am înțeles: așa este normal; Ana, nu ești tu greșită.
Primul gest este imitație. Și asta ar fi fost un răspuns atunci, dacă l-aș fi știut, dacă mi-aș fi dat seama sau cineva m-ar fi ajutat să înțeleg asta.
10 ani nu am mai pictat.
V.Ș.: Și cum te-ai reîntâlnit cu pictura?
Ana Gurduza: Iar a venit de la sine, mai ales prin ceramică. De fapt, ceramica mi-a dat curaj, a fost o oglindire.
V.Ș.: Când a fost întâlnirea cu ceramica?
Ana Gurduza: A fost pe la 21-22 de ani, când deja începusem Facultatea de Arhitectură. Am pornit să fac ceramică, așa, ca un impuls. Era o chemare de a face ceva care nu are neapărat sens, fără expectativă. Și m-a tot chemat, am fost la Facultatea de Arte, acolo l-am întâlnit pe maestrul vieții mele, pe Marius Stanciu, ceramist, era asistent atunci la Facultatea de Arte, și îmi spune: „Fată dragă, ce-ți trebuie să faci 5 ani de facultate, să înveți chimia pământurilor? Ceramica se învață făcând. Vino la mine, la atelier, și vezi mai întâi dacă îți place”. A doua zi am fost la el la atelier și vreo 4 ani am mers în fiecare zi la el și îl ajutam. De fapt, el m-a ajutat.
V.Ș.: Adică ai ucenicit, cum se spune?
Ana Gurduza: Da. El mi-a dat totul cu generozitate. Atunci poate nu realizam generozitatea lui și recunoștința pe care o aveam, dar acum, privind în urmă ca un adult, mi se pare incredibil ce a făcut. Am avut câțiva maeștri în viața mea care mi-au dat tot.
V.Ș.: În paralel cu Facultatea de Arhitectură, ai învățat ceramica.
Ana Gurduza: Da, dar credeam că nu o să înflorescă în niciun fel; credeam că e un drum paralel, dar fără să cred că asta o să devină viața mea.
Eu la asta tânjeam și îmi doream. Am început să lucrez la domnul Sturdza (n.r.: arhitectul Șerban Sturdza, fost președinte al Ordinului Arhitecților din România, membru corespondent al Academiei Române), am făcut restaurare de monumente istorice, dar aveam o neliniște în mine, ca și cum nu eram la locul meu. Era o neliniște profundă, parcă era ceva ce trebuie să caut și nu găseam.
Și i-am spus lui Marius: „Știi, mi-aș dori să fiu ca tine, să am un atelier”, iar el mi-a răspuns că e prizonierul acestui dar, că ceramica nu se oprește niciodată, e grea și puțin remunerată.
„Uite cât costă cuptoarele, uite câtă electricitate, uite cât de mult faci și cât dai; e un cerc foarte greu de susținut. Fii la călduț!”
V.Ș.: Adică Marius, maestrul tău ceramist, îți recomanda să urmezi cariera de arhitectă.
Ana Gurduza: Da, și l-am înțeles apoi. E un drum pe care trebuie să-l asumi. După ce am absolvit Facultatea de Arhitectură, am lucrat 4 ani cu domnul Sturdza, dar în paralel făceam ceramică, mergeam la atelierul lui Marius, s-a întâmplat pandemia, a fost totul blocat, dar atunci mi-am făcut primul atelier. Mi-am zis că eu nu pot să nu fac, eram mai mulți într-o chirie, și atunci, într-o cămăruță de depozitare, avea 2×2 metri, cu un gemuleț mic, mi-am făcut atelierul. Am eliberat camera, am vopsit pereții și pardoseala, am construit mobilierul cu un prieten, am înjghebat niște lemne orizontale și verticale, o masă și am început a face obiecte acolo.
Așa a pornit ușor, ușor drumul, s-o croit, lucram în paralel și la domnul Sturza, fiind blocați acasă în pandemie, aveam mult mai mult timp ca să pot face și una, și alta.
V.Ș.: Primul obiect din acest atelier?
Ana Gurduza: E o cană care îmi place foarte mult, o iubesc mult, cu un mâner neobișnuit, mâner japonez și cu o guriță orientată ca o cascadă, și acel obiect îl folosesc și acum, de fapt e foarte folosit, îl folosesc ca să amestec laptele de porțelan, acum e un fel de cuvă.
V.Ș.: Nu ți-e frică să nu se spargă?
Ana Gurduza: Nu prea, nu țin mult la obiecte. Am multe care s-au spart și le-am pierdut.
V.Ș.: Tu creezi obiecte perisabile, știi? Obiecte vulnerabile. Și mă gândeam să te întreb care este relația ta cu ideea aceasta de vulnerabilitate și cu faptul că obiectele tale pot fi ciobite, sparte, că pot să dispară? De fapt, tu arzi, ești toată într-un singur obiect, dar care e foarte, foarte fragil.
Ana Gurduza: Ce întrebare frumoasă! Da, cumva mi se pare că miracolul este în trăire, nu în exprimarea ei, nu în reprezentarea trăirii. Obiectele sunt reprezentarea unor emoții, a unui mesaj pe care îl împrimi. Un fel de mesager, un fel de simbol. Spun asta într-o suită de lucruri pe care le știi și sunt banale. Obiectele sunt făcute de fabrici, nu mai avem nevoie de obiecte. Ce fac eu și alți meșteri, aici și în lume, e o excepție. E un obiect-fereastră sau oglindă. Nu e o cană pentru ca să bei, găsești multe altele, și fiecare om care posedă un așa obiect este conștient de asta, că obiectul acela rezonează într-un fel cu sufletul lui, cu ceea ce este, cu ideea de gol creat intenționat ca să fie umplut.
Știi, ceramica e foarte importantă în arheologie; păstrându-se multe veacuri, ea urmărește oamenii care au călătorit prin lume, cât de avansate erau civilizațiile, pe unde au mers și ce schimburi economice au avut cu alte triburi. Ceramica apare prima dată în forma nearsă, uscată la soare. A început din pământul roșu, care se găsește oriunde pe planeta asta, după care a început să fie arsă la focul vetrei, să devină mai rigidă și tot așa s-a avansat în tehnologie. Dar de ce face omul ceramică? Pentru că înainte să facă ceramica, el nu mânca din artefact, ci din natură.
Vasul din ceramică este primul obiect care marchează sedentarizarea; este prima dată când omul face ceva care e greu de dus, nu mai poți să călătorești cu el de-a lungul câmpiilor. El marchează faptul că omul s-a așezat și construiește ceva care are viitor. Și mai mult de atât, creează un vas conținător, adică gol. Pentru ce e gol? Ca să pui grâne și ulei. De ce? E o promisiune că vei trăi la iarnă, e o promisiune către viitor. E prima dată când omul are această credință și în viața asta, și în cealaltă, adică a depășit biologicul.
Asta e tot ce înseamnă arta. E această emoție pe care o obținem printr-un obiect, care e un simbol.
O carte nu e o carte. O carte, dacă o să o privească un extraterestru, o să vadă o bucată de hârtie și nu o să înțeleagă care e diferența între asta și asta. Dar pentru noi, ea e un portal.
Așa sunt și obiectele făcute de mână – sunt obiecte speciale, pe care eu le-am pornit din iubirea pentru obiect și pentru frumos, dar ea m-a învățat să accept greșeala.
Adică, de fiecare dată când deschizi cuptorul, nu știi ce, dar știi că ceva o să fie ciobit, o să fie spart, o să fie fisurat; nu o să fie așa cum te-ai așteptat și începi să accepți asta. Prima dată nu îți place, nici a doua oară, dar începi să accepți că ceva nu o să fie bine, nu știi ce. Pentru mine e o lecție așa de puternică, și acum e parte din viața mea. Acum am atât de multă deschidere către orice o să întâmple, că nu sunt eu cea care controlează chiar dacă am pus toată energia și mult efort acolo.
V.Ș.: Așadar nu simți nevoia să păstrezi sub un clopot de sticlă acest prim obiect pentru că ești perfect conștientă de faptul că obiectele pot fi greșite, sunt vulnerabile și își trăiesc și ele viața, au o anumită durată de viață.
Ana Gurduza: Exact, adică le naturalizez, nu le muzeific. Ele fac parte din viața noastră și din normalitatea noastră. Eu vreau să mă înconjur cu frumos. Am această canapea și e de la 1880. Pot să o pun într-un muzeu, dar nu, vreau să o trăiesc. Vreau să trăiesc frumos. Vreau să dorm în ea la prânz, să beau un ceai cu prietenii, cu tine – acum, aici.
Eu vreau să trăiesc frumosul, nu să îl muzeific.
V.Ș.: Pentru că dincolo de ceramică, tu pictezi – ce pictori îți plac și de ce?
Ana Gurduza: Toată inima mea e în 1900, în secolul XX, ce s-a întâmplat acolo, în exuberanța culorii și a expresiei, a nebuniei, a forței care pentru mine se întâlnește cu o altă perioadă care este primitivismul, pictura rupestră, o oglindă a picturii de la 1900. Cred că în artă, contrar altor sfere, nu există evoluție și involuție, nu există progres. Nu e o perioadă mai bună decât cealaltă doar pentru că a trecut mai mult timp, că e foarte diferită. În prietenie cu contextul, cu perioada trăită, artistul povestește înainte să se întâmple despre ce urmează să se întâmple, la fel cum au fost profeții. Așa au fost toți scritorii, pictorii sau muzicienii. E ca și cum ei au creat epoca ce îi urma. Dostoievski, în „Demonii”, povestește despre comunism, anticipează într-un fel straniu pentru că asta era în spiritul vremii și el a știut să-l simtă. Asta face și pictura, și din acest motiv aș zice că rezonez mult cu pictura peșterilor pentru că este la fel de copilăroasă. O să vezi la Picasso acei boi pe care îi vezi și în peșteră; e la fel de aproape de suflet, de intuitivă. Ea nu are nevoie de traducere, de un text explicativ, e atât de simplă. Îți amintește că oricine poate să înțeleagă asta, oricine poate să se apropie de ea.
V.Ș: Aspectul ăsta îți place foarte mult.
Ana Gurduza: Da. Și lumina. Îmi place mult lumina. Frumosul. Dorința către bine. Mă sperie ca mișcare particulară a contemporaneității premergerea spre obscur și spre întuneric. Eu cred că este parte din ce suntem noi sau ce vom fi, în ideea asta de profeție și anticipare, a unei interiorizări profunde, a unei lipse de conexiune cu sinele.
E ca și cum ne-am vândut sufletul în această lume tehnologizată, în care putem să fim singuri și să fim bine fără să avem gânduri.
Oamenii nu dețin alfabetul artei, adică omul vorbește în cuvinte, nu vorbește în culori, în proporții. Un om simplu, care pretinde că trebuie să înțeleagă arta doar că se plimbă prin muzee – ei, nu-i chiar așa. E un alfabet, nu-i ușor de descifrat.
Doar câțiva dețin acest alfabet și până acei câțiva reușesc să-l găsească pe Emil Nolde, pe Van Gogh și să le spună celorlalți cât de valoroși sunt, și ceilalți să afle și să răspândească la rândul lor ideea, trec cam 100 de ani. Asta a fost povestea multora. Și atunci sunt lucruri pe care noi nu le vedem; e greu să vezi contemporaneitatea.
De exemplu, „Les Demoiselles d’Avignon” a lui Picasso a fost blamată, a fost distrus din cauza lucrării aceleia, și totuși astăzi este una din cele mai relevante lucrări, dar pe care noi nu o înțelegem. Noi nu putem înțelege, pentru că o vedem amestecată cu zeci de alte lucrări. Dar a fost începutul. Vezi, tot ce a însemnat deconstructivism. La noi s-au amestecat toate – și cele după el, și înainte de el. Ce a fost până la „Les Demoiselles d’Avignon”, a fost cu totul altceva decât înainte; el a schimbat istoria, ca orice lucrare bună.
V.Ș.: Și pe Chagall de când îl iubești?
Ana Gurduza: Chagall a trăit mult, mai mult decât alți pictori ai perioadei sale, și a reușit să creeze foarte mult. E cumva excepțional. A trăit peste 80 de ani; puțini au reușit să creeze atât de multe lucrări chiar dacă au trăit mult.
Omul ăsta a reușit să se lumineze cu cât îmbătrânea: linia să îi devină mai ușoară, totul să fie o poezie, o alegorie, o amintire.
Empatizez cu acea lume, mă imersez, mă aflu acolo printre căluți, printre pești, în copilărie și într-un fel de bătrânețe luminoasă, ca și cum a construit o altă lume.
V.Ș.: Ai mulți îngeri. Cum au apărut și ce vrei să le transmiti oamenilor prin îngerii tăi?
Ana Gurduza: Nu știu, nu știu! Erau acolo, pur și simplu au curs. Cred că iarăși e o chemare, bănuiesc că pentru mine îngerul e o pasăre, adică e un mesager. Îngerul este scrisoarea între cer și pământ. Este unica ființă pe care noi am creat-o sau a existat înainte ca noi să o creăm, care are dreptul să fie și pe acest pământ, și pe celălalt. Mai mult de atât, se plimbă, devine om, e printre noi, ne dă povețe, ne spune glume, ne testează. Cred că sunt profund conectată cu lumea aceasta a invizibilului. Cred mai mult în ea decât în cea reală, asta este și creația, un fel de imitație a divinității, de posibilitatea noastră de a ne manifesta în lume, de a aduce ceva în ea, ceva ce nu a mai existat.
Îngerul este această pasăre-mesager care leagă cele două lumi: lumea pământească, de aici, cu lumea de sus.
Îngerul are darul acesta de a curge prin noi ca un dar al bucuriei, al bunăvoinței, deși putem să zicem că e imaginar, e inexistent, că nu l-a văzut nimeni. Dar așa cum știm că există dragostea, pentru mine ea există prin ideea de înger, prin ideea că e cineva care e acolo în invizibil și ne ajută.
V. Ș.: Le-ai simțit prezența în viața ta, în anumite momente?
Ana Gurduza: Eu tot timpul asta simt, adică nu pot să zic că astăzi am simțit, iar ieri nu am simțit. Nu e o prezență cum e prezența fizică, nu are corp. E mai curând în mine, trece prin mine, adică e harul; darul ce l-am primit este binecuvântarea mea. Ceea ce e prin mine, mă curăță, să zic așa, și el este cu mine în acest har, adică el se manifestă prin mâna mea. Nu sunt eu cea care creează, sunt eu, sigur, dar prin mine. Adică meritul nu mi-am aparține, și nici vina; și asta îmi ușurează și mie conștiința, într-un fel. Și în felul ăsta simt prezența lor, simt prezența invizibilului și a puterii binelui și a îngerului.
Ei sunt continuu aici – și în greșeală, și în împiedicare. Ori nu ne-am împiedicat ca să ajungem mai târziu, că așa a trebuit să fie? Ori crezi că totul e întâmplător, ori crezi că nimic nu e întâmplător. Eu cred în acest șirag de întâmplări care au sens; și rele, și bune, toate au un rost. De câte ori n-am privit o întâmplare ca pe ceva foarte rău și apoi, privind după ani, să pară că asta a articulat viața noastră sau ne-a schimbat sau ne-a pus pe alt drum?
Fiecăruia i se dă ceva să ducă.
V.Ș.: De ce predomină albastrul în creația ta, cum simți tu albastrul? Și cum pleacă albastrul dinspre tine în lume și către oameni?
Ana Gurduza: O să spun două povești – una absolut reală, fără îndoială, și cealaltă fictivă, că ne duce de nas. Să încep cu cea reală. Albastrul a pornit la mine în ceramică. Ceramica a fost pentru mine un prilej pentru a picta. Mai întâi a fost albul care mi-a dat oportunitatea să fac pictură, dar, cum spuneam, oamenii rezonează mai puțin cu imaginea. Nu vreau să generalizez, dar sunt puțini cei care empatizează cu imaginea și cu pictura și să o înțeleagă. De un obiect, de ceva mic e ușor să te apropii. E frumos, e drăgălaș, e frumos de dăruit, e meșteșugărit, e util, e un obiect ușor de înțeles. Și atunci eu am putut să-mi croiesc calea atelierului prin obiecte pe care oamenii le pot înțelege, le pot lua și în felul ăsta mă pot susține pe mine, ca atelier. Pictura însă e marea mea dragoste, e ceea ce fac atunci când închei ceramica, acum, cel puțin. Acest albastru, oxidul de cobalt, e un pigment extrem de stabil față de celelalte culori, față de cuprul verdelui, față de manganul roșului.
V.Ș.: Ce înseamnă că e stabil?
Ana Gurduza: E stabil chimic, rămâne așa cum ai pictat, e ca o acuarelă, adică se comportă predictibil: așa cum desenez, așa va ieși. Când desenez cu un cupru sau cu verde, nu știu ce o să iasă. E ca și cum ai desenat cu ochii închiși. Că ai pus un pic mai mult, se face negru; ai pus mai puțin, nu apare deloc. Se răspândește, are un efect de aură. E frumos dacă știi unde și ce să folosești, dar nu poți face și desenul precis. Eu îl folosesc când fac fundaluri abstracte, când vreau să creez acest efect, dar cel mai stabil pigment este albastrul. Și atunci am început să folosesc albastru și doar albastru, cu efectele acestea puternice și precise.
Marius, care mi-a fost mentor, mi-a zis: „Ana, eu așa ceva n-am mai văzut până acum. E bine, mergi pe drumul ăsta!”; și am mers. Asta mi-a dat oportunitatea să fac acele piese ceramice mai mari, cu desene extrem de precise, aproape piese de grafică. Arată mai mult ca o gravură decât ca piesă ceramică, dar asta a fost oportunitatea mea, pânza albă pentru a picta. Și atunci cobaltul albastru mi-a dat această oportunitate, l-am transpus și în pictură. Cred că m-am îndrăgostit pe drum de acest partener și l-am luat cu mine. Dar se întâmplă un lucru interesant pentru că atunci când fac acuarelă, îmi place felul în care culorile se împrăștie; mai ales acvamarinul. E puțin diferit de acest cobalt, sunt îndrăgostită de el, e culoarea pe care o folosesc cel mai mult. Și un roșu închis, stins, pe care îl folosesc des, e o chemare, e ceva puternic, ceva profund. E culoarea cerului și a apei, e culoarea zilnică, dar nu e ușor de găsit în natură. Nu e o culoare răspândită, cum e verdele ierbii, în afară de culoarea cerului și a mării, care e o reflexie.
De asta, istoric vorbind, am mai spus asta, albastrul a fost prețuit mult în istorie. El a fost folosit prima dată în Europa în Evul Mediu timpuriu, iar biserica venețiană aducea acest albastru din piatra lapislazuli, din ultramarin, adică de peste mări, încât această piatră atât de prețioasă avea prețul aurului. Se rodea piatra, se amesteca cu uleiuri, se freca, se obținea un borcănel cu acest albastru pe care doar biserica avea voie să-l folosească.
Nimeni nu avea voie să-l folosească în casă sau pentru haine. Și mai mult de atât, biserica îl folosea într-un anumit fel: doar cerul și mantia Fecioarei Maria puteau să fie pictate cu acest albastru, asta era convenția.
Din această perspectivă, neînțelegând istoria și văzând astăzi atât de mult albastru, nu înțelegem acel privilegiu. Tizian, când a pictat mult mai târziu, în Renaștere, a încălcat prima dată această lege și a pictat mantia Sfântului Petru cu albastru. A fost, cum să zic, aproape expulzat din biserică. Noi astăzi nu putem să înțelegem acest gest. Nu are forța asta, că n-am văzut tot contextul. Pentru ei era atât de important! Giotto, când pictează capela lui și cerul, este zeificat pentru talentul lui și în măsura a cât albastru i s-a dat.
Mai e o chestiune, acest albastru fiind prețios, el nu se folosea la fel ca alte culori. Celelalte culori erau pentru frescă, cum se folosea în Evul Mediu, adică un strat de ipsos cu câlți, cu nisip în amestec și cu var alb, se amesteca bine și se crea acestă pastă pe care noi o numim fresco, adică proaspăt. Această tencuială proaspătă se picta, iar pigmentul intra în toată grosimea frescei. Și tu aveai o singură zi (se usca în 8-9 ore) ca să pictezi porțiunea pe care ai tencuit-o. Și nu aveai voie să greșești pentru că pigmentul intra în toată adâncimea. Trebuia să decopertezi tot. Este ceea ce s-a întâmplat la Capela Sixtină, când ucenicul lui Michelangelo a început să picteze capela după desenele lui, și Michelangelo, după o lună, a venit, s-a uitat și a dat jos tot. A urcat el și a stat câteva luni acolo, după care, când a coborât de la 9 metri înălțime, nu a mai putut vreodată să-și țină normal capul.
Sacrificii, mari sacrificii. Acest albastru atât de prețios nu se folosea în toată tencuiala, ci la suprafață. Se făcea cu un strat foarte subțire, fin. Acest albastru e mult mai perisabil. Și în multe biserici cu frescă a căzut acest albastru pe porțiuni tocmai pentru că era un strat subțire. Și auriul, la fel. Mai ales auriul a căzut. Noi nu vedem imaginea așa cum fusese ea gândită.
V.Ș: Ești coautoarea unei cărți care a fost publicată la finalul anului 2024 – „Cuvinte înaripate, proverbe românești ilustrate”. Cum s-a născut ideea acestei cărți și ce vom găsi între paginile ei, dincolo de titlul sugestiv?
Ana Gurduza: Cartea a pornit acum multă vreme, în urmă cu 7 ani, așa cum toate lucrurile se întâmplă întâi în suflet și apoi în realitate. A durat mult această naștere. Ea s-a născut din prietenia mea cu Alexandra Mihailciuc, care mi-a fost colegă la domnul Sturdza. E pricepută, o admir, se pricepe la povești și la scris; și văzând ilustrațiile mele cu proverbe românești – de multe ori amuzante, de multe ori jucăușe – a râs și mi-a spus că demult își dorea să facă o carte cu expresii. Atunci s-a legat gândul să facem o carte împreună. De atunci s-o tot croit, am început prin a alege proverbele. Avem această carte, a lui Zane, care a fost etnolog, și alte cărți în care am căutat și am cules povești și vorbe. Noi credem că o să putem povesti despre identitatea românească, despre cultura noastră, despre tradiții prin aceste vorbe. În definitiv, despre felul de a fi a românului – tradiții de viață, de moarte, de bucurie, de tristețe, felul în care românul lucrează pământul, felul în care privim bunăvoința, rodnicia, munca, despre adevăr și minciună, câteva lucruri care ni s-au părut nouă esențiale. Am gândit în felul următor: avem o vorbă, o expresie, îi povestim sursa, de unde a apărut, ce vrea să zică această vorbă, ce sens are pentru noi, și o legăm cu un element din patrimoniu, un obiect.
Despre prima expresie din carte credeam inițial că e românească, dar am aflat că nu este: zile albe, zile negre.
Am aflat noi că vorba vine de la vechii sciți care se pare că în fiecare zi purtau la ei o pietricică albă și una neagră, iar când ajungeau acasă, aveau un vas mare cât viața și acolo, dacă au avut o zi fericită, puneau o pietricică albă. Dacă au avut o zi grea, o petricică neagră. Și la sfârșitul vieții, se spărgea vasul deasupra mormântului și se făcea numărătoarea, să se afle dacă a avut o viață fericită sau nu.
Romanii antici au luat de la sciți această vorbă, iar prin latinitate s-o răspândit în toată lumea. Asta e povestea expresiei. În legătură cu ea, pentru noi a fost o oportunitate să vorbim despre tradiții de înmormântare la români, despre pomul vieții, despre pomană, despre dar și obiect transmis de la cel mort la cel viu, despre lumea aceasta și lumea cealaltă.
V.Ș.: Și în felul acesta ați făcut legătura cu patrimoniul, cu tradițiile?
Ana Gurduza: Da, prin vorbă am avut ocazia să povestim despre un element care vorbește despre cultura și identitatea noastră. Cartea este gândită și pentru noi, pentru o mai bună înțelegere a propriului eu, dar și pentru străini (așa am gândit-o într-o ulterioară traducere), încât să le fie ușor să se apropie de noi și să înțeleagă ce înseamnă pomul vieții, de unde vine expresia „a da șfară în țară”. Noi spunem sfoară pentru că nu mai avem vorba șfară, dar șfară înseamnă grăsime de animal (seu) care era turnată peste lemne și urma să atenționeze că vin tătarii, cotropitorii. Și acest fum de pe vârful unui deal se ducea în sus, anunțând și celelalte case. Și tot așa, din casă în casă, vestea că se apropie vrăjmașul ajungea până la curtea domnească.
Vreau să zic că pentru noi a fost o oportunitate să vorbim despre Brâncoveni și despre culă ca element de patrimoniu din arhitectură, e casa fortificată care și ea dădea șfară-n țară și era cea în care se adăposteau merindele, care se putea închide la nevoie, se închidea parterul și se putea locui o lună sub asediu. Și având și zidurile groase, având și provizii sus.
V.Ș.: Unde se găsește cartea?
Ana Gurduza: În acest moment ea se găsește în atelierul meu și în atelierul Alexandrei. Se găsește și pe site-ul meu, arsana.art.
V.Ș.: Ai spus într-un interviu anterior că obiectele făcute de artizani ca tine pot deveni un lux emoțional. De ce?
Ana Gurduza: Da, mă refeream la ce am spus mai devreme, povestind despre obiectul care nu este făcut în fabrică, ci este un obiect unic, un obiect prețios, care e în afara circuitului consumului de masă, nu răspunde doar funcționalului. Găsești orice obiect mult mai ieftin, mult mai accesibil, mai ușor, perfect, să zic așa.
Obiectele mele îi răspund sufletului – aceasta e nevoia la care ele răspund. Adică un om îl ia ca să se bucure când îl folosește și când îl vede; îi vorbește într-un fel aparte. E un simbol. Când îl privești, simți o emoție. Noi cu asta trăim – cu emoțiile, cu simțămintele.
Te înconjori de urât, o să simți într-un fel; te înconjori de frumos, o să simți în alt fel; de întuneric, de înalt, de jos, de obscur, de pivniță, de pod, o să simți altceva – ce construiește în noi, ce clădește.
Obiectul clădește, coaja asta cu care ne înconjurăm clădește ceva în noi. Și noi o clădim, de asta este reflexia noastră. E coaja noastră, ea vorbește și despre mine. Dacă eu nu sunt aici, ea o să-ți vorbească despre omul care locuiește acasă. Așa e și obiectul. El răspunde nevoii sufletului, nevoii de frumos, nevoii de bine. Iar lux este și pentru că e un privilegiu, cred, un fel de excepție, să poți să te înconjori de frumos, o excepție nu financiară, ci o excepție emoțională. Pentru că sunt puțini cei care aleg asta. Aparent toți spun că vreau să mă înconjor de frumos, chiar dacă sunt niște noțiuni relative, dar puțini sunt cei care fac, adică transpare prin ei nevoia de frumos și care se manifestă în tot. E și în sine, și în obiect, și în vorbă, și în port. Se manifestă, transpare prin toți porii. Dacă cineva spune că eu caut frumosul, dar se îmbracă în alt fel, vorbește într-un anumit fel, se înconjoară cu anumite obiecte și oameni, el minte. Trebuie să-și reconsidere credințele despre sine.
Asta face arta: lucrează la sufletul tău pentru ca tu să fii mai curat, mai aproape de sine, mai conectat cu propriul suflet; să te debarasezi de hainele acestea.
V.Ș.: Ești un creator de frumos. Ce te inspiră în munca ta zilnică? De unde îți iei seva pentru următoarea lucrare – desen sau obiect de ceramică?
Ana Gurduza: Nu am nevoie de sevă. Vreau să spun că am așa de mult de făcut, de văzut, de mirosit, de simțit, de transpus, de scos în lume încât nu-mi ajunge vremea. Eu le zic oamenilor că sper să trăim toți măcar 100 de ani ca să reușim să scoatem în lume toată simțirea.
Simt că eu nu am căutat surse de inspirație, ci că sursa de inspirație e în povești, în oameni, în lecturile mele. E foarte natural. Simt că inspirația e construită în exterior, prin toate poveștile, dar asta mă provoacă să văd cum pot să reprezint în imagini ceea ce văd.
V.Ș.: Cum vede un pictor lumea, cum vezi tu lumea? Cum traduci în lucrările tale ceea ce vezi în lume?
Ana Gurduza: Cum să zic? Eu lucrez ca să adâncesc iubirea de viață. Eu iubesc mult viața și mă minunez.
Mă minunez în fiecare zi, îmi spun o rugă de recunoștință și dimineața, și seara, că mai sunt încă o zi aici – și asta mă face să nu uit că totul este o minune.
Uit, pot să uit în timpul zilei, dar seara îmi amintesc de nou. Și dimineața când mă trezesc din acea moarte, căci am lipsit 8 ore de pe lumea asta, și văd cum abia mi se mișcă degetele, încep să aud ciripitul păsărilor sau frunzele sau tramvaiul, mi-amintesc că aud, că simt, că miros, mi-amintesc că trăiesc. Și mă pun în postura de a uita, adică mă pun intenționat în poziția de a conștientiza această minune. Cred că în felul ăsta văd, dacă aș putea să zic cum văd lumea, cum văd viața – o văd ca un privilegiu, ca o minune. Dar lucrez ca să nu uit asta; trebuie să-mi amintesc mereu. E foarte ușor să uit. Ca nouă, tuturor. Și apropo de asta, am o carte pe care o iubesc foarte mult, e una dintre favoritele mele – „ Fructele pământului”, de André Gide. Am descoperit-o citindu-l pe Eliade, care într-o frază, în „Jurnalul adolescentului miop”, spune: „L-am citit pe André Gide, am citit «Fructele pământului» și îl urăsc pe acest om pentru că a spus tot ce mi-aș fi dorit eu vreodată să spun”.
Și atunci n-am putut să mă abțin. Această carte superbă este un alt elogiu al vieții, e o invitație de a călători, de a călători cu adevărat.
Acest om, urmând să fie avocat, pus în această postură rigidă, fuge de acasă și se plimbă prin Franța, o ia haihui, fără nimic, lasă banii părinților la Paris, se plimbă din grădină în grădină și se hrănește cu fructele pământului. Și întâlnește oameni, întâmplări, ține acest jurnal cu mesaje către un discipol imaginar, pe care îl invită să iubească viața și să o vadă altfel. Îl invită spre aventură, să lase liniile, să lase normalitatea. Și el, în prefața cărții, spune atât de simplu: „Mi se pare, cititorule, că nu te minunezi destul de miracolul de a fi. Nu uita! Tu bei cu setea mea și mănânci cu foamea mea”.
V.Ș: Și ai rămas cu minunatul acesta de la el?
Ana Gurduza: Iarăși, e ceva ce s-a construit în mine, care este invizibil, inaccesibil, în una dintre camerele inimii, care se transpune în pictură și în tot ce creăm. Când noi clădim în noi, și după asta în inconștient, clădim în exterior ceva ce face parte de noi. De asta e așa de important. Asta îmi spunea alt mentor al meu, Francisc Mraz Ferko, regizor de film, cu care am făcut cursuri de fotografie și meșterat de istoria artei și de istoria filmului. El are un curs privat, care durează un an și care exact așa se numește, meșterat, în care povesteam despre film, muzică, pictură, fotografie și literatură.
V.Ș.: Povesteați, adică erau incluse noțiuni din aceste domenii?
Ana Gurduza: Alegeam 30 de lucrări, vârfuri din fiecare dintre aceste domenii și le discutam împreună cu el. Aveam temă – o dată la două săptămâni alegeam una dintre cele 30 de cărți și o discutam împreună. Am cunoscut mulți oameni care m-au schimbat, iar el e și acum alături de noi, dar e în vârstă și ne raportăm altfel la el, toată comunitatea de fotografii, de fotopoeți. El spunea că nu e timp să citești altceva decât vârfuri și că tot ce plămădim și tot ce consumăm se reflectă apoi. Am văzut asta. Uneori prind o vorbă de la cineva pe care am auzit-o întâmplător. Toți trebuie să fim foarte atenți ce punem în noi pentru că altfel zboară timpul.
Cum spunea Nichita Stănescu: „Stăm la rândul nemuririi pentru chifla unei secunde”.
V.Ș.: Este arta o zonă de refugiu interior pentru cei care o privesc? Deci pentru privitori, nu pentru creatori. Arta, ca rezultat al trăirilor tale, poate fi ca o curățare a impurităților fiecărei zile?
Ana Gurduza: Eu sunt convinsă că dacă te duci la Ateneu, asculți o simfonie sau un cvartet, intri cu griji, dar când ieși de acolo îți amintești că adevăratul sens e altul. Asta face arta din îngustimea preocupărilor noastre lumești, te ridică și îți amintește că sunt alte lucruri mai importante – că e sufletul, că e iubirea, că e prietenia. Alte lucruri sunt aici cu care o să pleci. Și uităm.
Dar arta are forța de a ne reașeza pe bunul drum.
V.Ș.: Care este cea mai valoroasă lecție pe care ai învățat-o în anii aceștia de când lucrezi cu mâinile?
Ana Gurduza: Cred că e despre răbdare. Dar dacă îmi permiți, vreau să spun o altă lecție care nu este despre mâini, este despre condiția de a face artă, pe care am primit-o de la prietena mea printr-o poveste de-a ei, care pentru mine a însemnat mult. Ea, făcând poezie, primește locul întâi de la un juriu, este lăudată și Păunescu scrie un articol despre ea. Plină de emoții, fuge la tatăl ei și îi spune: „Tată, a zis că o să fiu poetă, o mare poetă, că viitorul mă așteaptă!” Și tatăl ei, un om care era un simplu meșteșugar în lemn, îi spune: „Laurica, draga mea, Păunescu a aflat astăzi de tine, dar noi am știut dintotdeauna. Tu știi că ești poetă. Noi știm. El de-abia astăzi a aflat.” Asta a rezonat atât de mult în întrebările noastre despre cine suntem și când poți să te numești artist și când nu.
Pentru mine, eu n-am curaj să zic, ci spun: fac ceramică, fac pictură, dar niciodată că sunt artist, că asta doar timpul o arată, dar Laura zice: „Tu deja ești, alții nu știu asta. Poate nici tu nu știi asta, dar nu înseamnă că nu ești”. Și asta a fost o lecție pe care o port cu mine și o spun și altora ca să le fie de folos.
V.Ș.: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la un om?
Ana Gurduza: Autenticitatea, dacă există această calitate. Ce înseamnă să fii autentic? O conexiune cu sinele, o lejeritate în a fi, o lipsă a măștii. Până la urmă, știi cum recunoști autenticitatea. O simți. Și ceilalți sunt atrași de oameni autentici, vin în jurul lor, se simt conectați într-un fel, cum să zic, particular, inexplicabil. Adică e ca și cum ai rezona cu un om fără să îl cunoști. Pentru ca noi suntem unul și același, eu sunt tu, tu ești eu, noi suntem în tot eu, în diferite forme ale sale. Și când îl întâlnești pe celalalt care poate să fie foarte repede aproape, te apropii ușor de el pentru că ai acces la vulnerabilitatea lui, simți că nu o ascunde. Și asta, contrar impresiei noastre că vulnerabilitatea îndepărtează oamenii; de fapt, e o putere. Da, slăbiciunea ca putere.
V.Ș.: Care sunt visele tale de noapte? Dar visurile?
Ana Gurduza: Acum dorm fără să mă clintesc, dar asta e de câțiva ani. Uneori, când mă trezesc la mijlocul nopții, mi le aduc aminte. Înainte țineam minte foarte bine visele și aveam și un carnețel cu ele. Iar toate erau piese de teatru sau scene de film; o construcție atât de complexă a inconștientului încât mă uimea ce scorneli cream în imaginație. Totul îmi părea simbol și de asta le scriam, de asta le povesteam prietenilor pe care îi visam. Am avut un prieten bun, fotograf, Dragoș, care a plecat, s-a stins. El citea visele și stăteam o oră discutând despre ele. Asta era un lucru care ne lega pe noi.
Da, pentru mine contează foarte mult. Eu cred la fel de mult în vise, ca și în real. Cred că îs ia mesaje din tine sau din eter care vin prin ceva ce nu ai construit tu.
Iar visurile mele sunt simple: o casă cu grădină, în care să am și atelierul, și o familie frumoasă, în care să-mi găsesc liniștea până încărunțesc.
V.Ș: Dacă ai trimite o carte poștală către un unic locuitor al unei insule, cu ce imagine ai ilustra-o?
Ana Gurduza: Primul drum pe care aș merge, prima iță, prima pistă ar fi ciclicitatea lumii, adică a umanității. Că am pornit de acolo, ca el, în acea singurătate, sălbăticie frumoasă, într-un fel, și că și noi trăim astăzi o singurătate înconjurată de oameni, care e o paralelă cu ce trăiește el, sub chestionarea binelui și răului, dacă poate exista o balanță între cele două, și a promisiunii că totul e un cerc, „toate-s vechi și nouă toate”, toate se repetă. Și poate că noi suntem mai singuri decât el sau poate el e mai singur. Dar nu știu dacă e o chestiune de singurătate; pentru mine e despre ciclicitate.
V.Ș.: Ce culoare au gândurile tale?
Ana Gurduza: Bun, să ne jucăm, dar n-aș da un răspuns, n-aș putea să dau un nume. Rușii au multe cuvinte pentru albastru, nu știu de ce. Fiecare se preocupă de sfera sa. Pictorul are multiple nuanțe ale albastrului sau ale roșului, cărămiziu, gălbui, ocru etc. O îngustime orientată spre specializare.
Cred că întrebarea ta este o capcană. Dacă o să numesc o culoare, se vor supăra celelalte, dar clar sunt perioade și există legea culorilor, am învățat și cu Ferco, și fiecare culoare își poartă un mesaj, un simbol pentru cel care poate să-l citească. Un roșu aprins este o invitație la senzualitate, la o trecere a limitelor; un roșu cărămiziu este o amintire, o îndreptare spre bătrânețe, spre liniște, arată fosta exuberanță care se stinge. Ele vorbesc cu un galben aprins, cu cea mai puternică culoare, mai ales în combinație cu un triunghi, ea îți aduce privirea într-acolo și pe toate celelalte, dintr-o dată, le face să pară spălăcite.
Despre toate vorbește și Kandinski în cartea „Spiritualul în artă”, despre formă și culoare și ce înseamnă fiecare culoare, iar pictorii cunosc asta. La fel de mult contează nuanța, cum am spus, a acelui roșu sau a acelui albastru. Există albastrul curat al cerului, al gândului, al visării și există albastrul închis care anticipează, poate, o năpastă. Așa e tot timpul, e o poveste, și culorile poartă aceste coduri.
V.Ș.: Tu faci un coup de foudre pentru o anumită culoare, pe care apoi să îl transpui îl lucrările tale?
Ana Gurduza: Da. Se întâmplă asta și am observat că e legat mult de descoperirile prin oamenii pe care-i care întâlnesc. Inclusiv instrumentul condiționează lucrarea ta. O să-ți dau un exemplu. Am cunoscut un pietrar care ne-a învățat, acum câțiva ani, la Țibănești, să sculptăm în piatră, și pentru asta ne-a dat niște lecții de caligrafie. Cred că era în 2022, iar atunci eu m-am îndrăgostit de peniță. El, văzându-mi pasiunea, mi-a dăruit o călimară și o peniță. De atunci am început să lucrez cu penița, ceea ce creează o cu totul altfel de linie și fluiditate. Am început să folosesc tușul negru prin intermediul lui.
În rezidența din Brazilia am cunoscut oameni superbi. Unul dintre colegii mei, Daniel Pizani, un artist extraordinar, iarăși un anonim în peșteră, m-a învățat multe și mi-a dăruit un tuș natural pentru peniță, văzând că folosesc penița mult. Neavând la 1800 tuș negru european, ei foloseau extract de nucă, extract de noghera, acel cafeniu pe care nu-l găsești aici. Și mi-a dat o sticluță cu acest extract pe care am început să-l folosesc și cu pensula, și cu tușul; poți să-l folosești în multe feluluri, să-l lichifiezi, să-l faci mai întunecat sau mai deschis. Are mult mai multe calități decât un tuș negru care este negru și atât, este opac, nu-ți lasă griuri, nu-ți lasă alburi, dar acest cafeniu are nuanțe și vibrații. Dintr-o dată, pictura mea s-a schimbat. Am făcut altceva. Am descoperit o tehnică, un ulei. Toate scot din tine ceva ce era acolo și se manifestă printr-un instrument sau o culoare.
Da, trec prin perioade și le observ; și sunt legate de cerneluri, de instrumente și de simțămintele interioare. Sunt perioade mai obscure și folosesc, poate, culori mai închise; alteori exuberante, alteori folosesc un laviu foarte aerian, probabil imperceptibil. E un experiment.
*****
Creațiile și activitățile Anei le puteți puteți găsi pe website, Facebook, Pinterest și Instagram.
Interviu de Veronica Ștefan
