Interviu cu Bianca-Maria Bălșan
Bianca este manager şi cercetător cultural, cu un master în cercetări de marketing la Academia de Studii Economice. Lucrează în domeniul cultural, fiind implicată în proiecte de educaţie culturală, management şi politici culturale, dezvoltarea industriilor culturale şi creative şi de promovare a patrimoniului cultural. În perioada 2013-2015 a fost expert naţional în cadrul Compendiumului de Politici Culturale, coordonat de Consiliul Europei. Este unul dintre autorii programului „Strategia sectorială în domeniul culturii și patrimoniului național pentru perioada 2014-2020 – analiza capacității și nevoilor de finanțare”.
Este președinta Asociației „Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană” (MAIE), o organizație non-guvernamentală care are ca scopuri, printre altele, valorificarea patrimoniului cultural național, dar și stimularea potenţialului creativ și îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.
Bianca gestionează cel mai important program al Asociației MAIE – „Ecomuzeul Balta. De la arhitectura tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți la turismul durabil”, un proiect care are în centru localnicii și crearea unui cadru de colaborare între localnici, autoritățile locale și specialiștii din domeniu. Scopul programului este dezvoltarea durabilă a comunității prin protejarea și valorificarea patrimoniului cultural material rural.
Veronica Ștefan, Promenada culturală: Dragă Bianca, ce ne poți spune despre studiile care ți-au pregătit intrarea în domeniul proiectelor culturale?
Bianca-Maria Bălșan: Mi-a plăcut ASE-ul și am reușit să-i conving pe ai mei să susțin admiterea la Academia de Studii Economice. Eu sunt din Geoagiu-Băi, județul Hunedoara, am venit la facultate în București și am făcut Marketingul, la cea mai neeconomică facultate economică, iar în anul III de facultate trebuia să facem practică. Toți colegii mei erau absoluți fascinați că vor face practică la o companie de publicitate sau la o corporație, dar eu cred că am avut un mic atac de panică, pornind de la ideea că va trebui să fac asta. Am început să scriu tuturor teatrelor și muzeelor din București, întrebând dacă oferă locuri de practică. Am scris și unui Centru de Cercetare și Consultanță în domeniul culturii fiindcă aflasem, în urmă cu câțiva ani, că există acest centru.
V.Ș.: Ți-ai dorit să faci Marketing cultural, ai știut clar?
Bianca-Maria Bălșan: Marketing social-politic. Cursul de marketing social-politic era în anul III, singurul curs la care eram doar eu și profesorul… Proful de marketing social-politic era și profesorul meu de licență, și atunci am știut că asta vreau să fac. Cei de la centrul de cercetare m-au chemat în practică, iar după cele două luni de practică mi-au oferit o colaborare. Aveau un studiu despre vitalitatea orașelor din România și căutau pe cineva pentru partea economică; fenomenul social îl înțelegeau, aveau studenți la sociologie, dar era nevoie și de partea de explicație a cifrelor, a efectelor culturii în mediul economic. Am stat acolo trei ani și jumătate, țin minte că în fiecare dimineață mă trezeam fericită la gândul că merg la muncă și la ce am de făcut acolo.
Am lucrat la politica publică de susținere a creativității, la barometrul de consum cultural și la contribuția industriilor bazate pe copyright în economia națională. Erau niște studii cărora le vedeam sensul și aveau foarte multe conexiuni cu universități și centre de cercetare din străinătate, obținând astfel oportunitatea de a merge la conferințe, unde am făcut cunoștință cu profesioniști extraordinari și am reușit să cunosc mai bine domeniul.
V.Ș.: A fost o perioadă de acumulări?
Bianca-Maria Bălșan: Da, a fost o perioadă de acumulări. În trei ani la facultate nu am învățat cât am învățat în cei trei ani și jumătate la centru! O să fiu recunoscătoare toată viața pentru oamenii pe care i-am cunoscut, oameni foarte pasionați de ceea ce făceau. Eu veneam din zona de studii economice, dar vedeam niște oameni care vorbeau despre modul în care cultura schimbă lumea, despre influența culturii în zona socială, dar și în cea economică.
V.Ș.: Ce a urmat?
Bianca-Maria Bălșan: A urmat un an și jumătate la Institutul Cultural Român, care a fost tot o parte de cercetare, dar în același timp a început și o colaborare cu o asociație, cea la care sunt acum. La Institutul Cultural Român a fost o perioadă de reorganizare a institutului, iar poziția mea a implicat cercetarea impactului proiectelor implementate de reprezentanți ai unei alte țări. Era o analiză internă, comparații, ce proiecte să se facă într-o țară și în alta, impactul la nivelul participării, dar și a costurilor necesare.
V.Ș.: Și după ICR?
Bianca-Maria Bălșan: După ICR am început colaborarea cu Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE). Am scris proiecte, am avut o libertate foarte mare de exprimare și proiectele acelea au început să reflecte interesele mele; am început în 2014 și continui, cu timpul am devenit membru în asociație și în prezent sunt președinte. Consider că asociația este un mod de a face partea noastră, munca noastră este de a aduce la viață ideile pe care le avem, pe care poate la un job de zi cu zi nu aveam ocazia sau libertatea pe care o avem aici. Din acest motiv avem proiecte în zona educației, încercând să completăm puțin oferta educațională și să le dăm copiilor șansa să experimenteze altceva, proiecte de patrimoniu sau din zona diversității culturale.
V.Ș.: Te invit să ne povestești despre proiectele Asociației MAIE.
Bianca-Maria Bălșan: În 2014 am început niște proiecte micuțe, ateliere de educație – „Ora de cultură”, „Lecturi active”, „Imaginile Bucureștiului”, „Imaginile României” – prin care am făcut ateliere de pictură, de teatru sau de fotografie cu licee din București.
Am avut proiectul „O oră pentru democrație”, în Drobeta Turnu Severin, prin care am creat un manual de educație pentru democrație, inspirat de modelul elvețian, pentru că am avut parteneri elvețieni și am lucrat împreună la crearea acestui material. Timp de un an elevii au avut o oră opțională, „Ora de democrație”, au avut un club de democrație în Severin, unde aveau oportunitatea să realizeze diferite activități: de fotografie, atelier de jurnalism, au mers la ședințele consiliului local și au avut un concurs de dezbateri. Concursul era inspirat din modelul fotbalului, toți participau la bază, echipa câștigătoare mergea în tura următoare, până când din 220 de copii au mai rămas 12 și după aceea echipele câștigătoare au mers în Elveția, la o școală de vară. Și ce a fost extraordinar la acest proiect este că am văzut evoluția copiilor și modul în care au început să aibă curaj să-și spună punctul de vedere.
Un proiect amplu a fost „Noile minorități din municipiul București” implementat în 2015 și 2016 și care a inclus o cercetare a impactului noilor minorități asupra dezvoltării capitalei. Am pornit de la ipoteza că istoria și tradițiile noastre sunt influențate de minoritățile naționale (avem 20 de minorități naționale care au influențat România în atâtea sute de ani și care acum sunt reprezentate în Parlament), dar la nivel de populație nu mai sunt chiar atât de bine reprezentate.
Am făcut o cercetare despre noile minorități, am realizat filmul „Sunetele Bucureștiului” și o serie de ateliere în care copii care aparțin diferitelor minorități au lucrat cu copii din România. Proiectul s-a terminat cu „Forumul diversității culturale” – un cadru de discuții pentru reprezentații diferitelor culturi și pentru oamenii care lucrează în ONG-uri interesate de acest subiect. Am organizat prima ediție în 2016 și am continuat în 2017 și în 2018 cu o nouă componentă, „Biblioteca vie a diversității”, o adaptare a metodei non-formale numită „Biblioteca vie”. În această metodă, cărțile sunt reprezentanți ai diferitelor culturi, există o descriere a acestora și ai oportunitatea să împrumuți o carte pentru o jumătate de oră, adică să stai la o cafea cu un reprezentat dintr-o anumită cultură. După ce începi să vorbești cu persoana din fața ta, îți dai seama că tot ce credeai că știi era doar o poveste, că omul de lângă tine îți arată o altă față și povestea se schimbă, dar și părerea ta.
V.Ș.: Cum ai ajuns să faci un proiect în zona Mehedinți?
Bianca-Maria Bălșan: Povestea aceasta a început în 2014 cu o cercetare fotografică, iar atunci eu am făcut mai mult muncă de birou, nu am mers efectiv acolo să văd locurile, am descoperit prima oară Geoparcul și casele în fotografii. De atunci am rămas cu multe întrebări.
Erau niște biserici superbe, dar toate erau foarte deteriorate și anonime. Când am prezentat rezultatele la Muzeul Național al Țăranului Român, în 2014, mi s-a spus: „Ce zonă minunată, păcat că nu știe nimeni de ea”. Așa am stabilit că vreau o cercetare în această zonă și că îmi doresc să aflu mai multe despre aceste locuri. Am început să construiesc un proiect de cercetare, dar în același timp mi-am spus că trebuie să organizez și o școală de vară, adică locurile astea să fie cunoscute de cât mai multe persoane. În 2016 a fost prima ediție a școlii de vară și a fost foarte interesant pentru că atunci am avut doar studenți la arhitectură, care nu mai făcuseră niciodată teren și au început să meargă prin sate și să vorbească cu oamenii. Cred că cea mai frumoasă și puternică mărturie este a unei fete care povestea cum a ajuns în casa unei bătrâne, iar după ce aceasta i-a povestit despre casă și familie, a înțeles că ea nu trebuie să construiască case din lucruri frumoase, ci case pentru oameni, spații care să reflecte persoana care locuiește în acea casă.
Ne-am concentrat pe comuna Balta, singura comună din Geoparc care are trei sate ansambluri rurale, adică sate care încă mai păstrează caracteristicile arhitecturale reprezentative din acea zonă. Cel puțin le păstra în 2012, când a fost făcută lista monumentelor. În Costești este singurul monument de clasă A, Biserica Sfântul Nicolae, un monument de importanță națională, restul sunt de importanță locală.
Geoparcul are 11 comune, dar noi în 2014 ne-am concentrat pe Balta, Ponarele și Isverna, fiindcă sunt apropiate. Adică, din Balta ajungi în Isverna și apoi în Ponoarele, toate fiind pe drumul național.
V.Ș.: Ce ai descoperit când ai mers pe teren?
Bianca-Maria Bălșan: Am descoperit casele și simplitatea lor, te impresionează modul în care cei care le-au locuit au folosit la maximum spațiul și resursele, dar ce m-a impresionat cel mai mult în Geoparc a fost partea de comuniune dintre om și natură. Casele de aici sunt făcute din materiale din zonă și, deși acum localnicii pleacă tot mai des, natura rămâne, fiind impresionantă partea de drumeție, de peșteri, de păduri. Aici peisajele sunt în continuare superbe! Și, în același timp, e iarăși ceva din primul an în care am venit în zonă: m-au impresionat oamenii și poveștile și cred că fiecare bătrân care trece pe stradă îmi aduce aminte de bunicii mei. Bucuria din ochii lor este mare atunci când văd că nu au fost uitați, că vine cineva din afară și vorbește pentru o jumătate de oră cu ei și îi ascultă.
V.Ș.: Cum s-a dezvoltat proiectul tău despre Geoparcul Platoul Mehedinți?
Bianca-Maria Bălșan: În 2016, când am început școala de vară, am urmărit realizarea unor proiecte de restaurare/reconversie a unor spații din sat și ne-am axat pe ansamblurile rurale Balta, Prejna și Costești, fiecare student propunând o soluție de dezvoltare a satului, pornind de la patrimoniul cultural și natural.
În Balta s-a propus dezvoltarea unei Ecomuzeu, nefiind un muzeu în sensul clasic, ci presupune păstrarea caselor așa cum sunt, reprezintă un pact în comunitate astfel încât fiecare membru al comunității să-și asume dezvoltarea Ecomuzeului și să-și păstreze casa așa cum este, prin caracteristicile tradiționale, pentru vizitatorii care doresc să experimenteze traiul într-un sat mehedințean autentic, cu elemente de modernitate. Ideea nu e de a lăsa satul blocat în timp, fără să creezi anumite facilitați pe care localnicii și le doresc, dar prin păstrarea culorilor la fațadă sau prispa într-un anume fel, așa cum a fost ea odată, constituie anumite elemente mici care pot face diferența.
Și pornind de la propunerea studentelor care au participat la Școala de vară, am decis să facem acest Ecomuzeu, să facem primul pas, în ideea renovării unei case care să fie și spațiu de cazare. Interacțiunea cu localnicii ne-a dovedit că au nevoie de exemple, să vadă că se poate, că ar veni turiști, înainte de a începe să facă ceva. Și atunci proiectul acesta e mai amplu pentru că presupune renovarea, utilarea și gestionarea unei case, dar și realizarea unei ghid de bune practici, care va fi diseminat la nivelul comunității astfel încât în momentul în care doresc să-și facă o extindere sau vor să modifice ceva la casă sau chiar să înceapă să construiască o casă nouă, să păstreze elementele tradiționale care fac ca imaginea satului să rămână cea care i-a oferit statutul de ansamblu rural.
V.Ș.: E nevoie de timp și de resurse, corect?
Bianca-Maria Bălșan: De foarte multe resurse și timp, dar e primul pas. Am cunoscut patru turiști care veniseră pur și simplu să viziteze peștera din Balta, era pe lista lor și cred că ar fi de interes și pentru alți oamenii care ar putea să descopere acum Balta și zona aceasta, pentru că pe termen lung proiectul nu se rezumă doar la Balta. Balta a fost comuna aleasă pentru că este mai apropiată de Drobeta-Turnu Severin, păstrează acest specific al satului mehedințean, iar reședința comunei Balta este la șoseaua națională.
Noi ne-am dorit să fie incluse toate comunele din Geoparc pentru că este o arie protejată, dar ar trebui să lucrăm cu primăriile la crearea unei strategii comune și la promovarea unui pachet turistic, pentru că comuna Balta e minunată, dar până la urmă un turist are ce face aici două, maxim trei zile.
V.Ș.: Casa pe care ați preluat-o prin intermediul asociației (sediul fostei primării) urmează să ofere spațiu de cazare, dar să fie și un loc pentru comunitate?
Bianca-Maria Bălșan: Da. Va fi o cameră la intrare, care va avea o masă și scaune tradiționale, iar acolo vor fi informații despre zonă. Ideea spațiului de cazare este de a oferi o experiență, va fi o cameră care are ca temă peșterile din zonă și pornește de la patrimoniul natural. O altă cameră va fi dedicată istoricului familiilor de mineri din zonă. Ne propunem să implicăm și meșterii locali. De exemplu, este un meșter în Gornovița, are 92 de ani, iar casa lui este un adevărat muzeu de artă naivă. Pe gardul de la grajdul vitelor are portretul lui în diferite ipostaze, gardul de la casă este sculptat cu flori sau diferite simboluri geometrice.
În camera de la intrare mi-aș dori ca în timp comunitatea să participe la diferite ateliere sau să aibă loc întâlniri ale oamenilor care vor să participe la păstrarea specificului local și vor să afle modul în care se poate face acest lucru.
V.Ș.: Cum te-au primit localnicii la început și cum s-a transformat în anii aceștia relația cu ei?
Bianca-Maria Bălșan: Oamenii au fost foarte ospitalieri, voiau să-și spună povestea și au fost surprinși și încântați să găsească persoane interesate de ei și de lucrurile pe care le au în casă. Comunitatea a fost primitoare, chiar dacă nu a înțeles prea bine ceea ce vrem să facem și cred că există în continuare o mică neînțelegere referitoare la ideea unui Ecomuzeu, care nu e chiar muzeu, cum spuneam. Dar cred că în timp și când o să prezentăm ghidul, precizând cum se pot implica, vor înțelege ce reprezintă un Ecomuzeu.
V.Ș.: I-ai amintit pe bunicii tăi. Cum erau ?
Bianca-Maria Bălșan: Părinții mamei mele au murit: bunica atunci când aveam 5 ani și bunicul când aveam 3 ani. Deci, nu i-am cunoscut, eram foarte mică, dar casa lor era casa din povești, pentru că acolo ne întâlneam cu toți verișorii.
Bunica din partea tatălui este unul dintre cele mai importante modele din viața mea, ea a văzut tot timpul importanța educației. A făcut doar patru clase și toata viața a zis că și-ar fi dorit foarte mult să continue școala.
Bunica mea avea un stil: toate lucrurile trebuie făcute într-un anume fel, poate că perfecționismul meu e și de la ea. Spunea mereu că trebuie să faci bine un lucru, să fii mândru de ceea ce faci.
Am avut și am o relație foarte puternică cu bunica din partea tatălui, mergând în vacanțe la țară. Geoagiu e la 5 km de Homorod, de unde e bunica mea, iar în fiecare vacanță eram acolo și relația mea cu satul Homorod e mult mai dificilă decât e relația cu bunica. Am făcut diverse munci în copilărie, în vacanțe, din acest motiv îi înțeleg foarte bine pe tinerii din Balta care nu mai vor să stea; nu poți să le ceri să rămână la sat, dacă nu au canalizare, baie, iar la oraș își găsesc un loc de muncă stabil. A locui și a munci la sat implică și venirea unei secete sau a unei furtuni și riști să pierzi tot ce ai muncit timp de jumătate de an.
Într-un fel, în copilărie, chiar dacă părinții mei aveau locuri de muncă în Geoagiu, resursele suplimentare se făceau prin munca de la câmp, prin muncitul pământului bunicilor. Și așa am fost și eu la prune, la fân, la adunat cartofi, la sapă și făcând asta mi-au lipsit anumite experiențe de mers în tabere, pe care le-au avut alți copii. Poate din acest motiv nu am făcut genul acesta de proiect în satul bunicii mele, relația e destul de dificilă cu acea parte a copilăriei și cu elementele care mi-au lipsit. Dar bunica e omul care m-a înțeles și de la care am simțit mereu dragoste; ea a avut un singur băiat și eu fiind cea mai mare nepoată, am fost într-un fel fiica pe care nu a avut-o.
V.Ș.: Cum vom reușim să echilibrăm aceste lumi – lumea de la sat, pe care până la urmă orășeanul o ia ca pe o experiență de o săptămână, cu lumea de la oraș?
Bianca-Maria Bălșan: Partea cu condițiile minime de la sat nu cred că va fi niciodată rezolvată de ONG-uri, ci de autoritățile locale sau centrale și va fi rezolvată în momentul în care conștientizezi că 50% din populația acestei țări stă la sat. Ar merita să aibă același nivel de confort minimal. Înțeleg că sunt costuri foarte mari pentru canalizare și apă, pentru drumuri, dar, în același timp, îmi aduc aminte de o dezbatere de la „Ora de democrație”: „Ce e mai important: să ai fonduri pentru cultură sau pentru renovarea unui spital?”, unul dintre argumente fiind: „Banii sunt, trebuie doar sa îi gestionezi în mod responsabil”. Cred că în momentul în care nu o să ne mai gândim la oamenii de la sat doar ca la niște voturi, care trebuie luate o dată la patru ani, ci vom conștientiza că ei locuiesc aici și pot fi o resursă, atunci vom investi în satul românesc.
V.Ș: Cu toate astea tu te încăpățânezi să continui și să crezi că poți să faci ceva pentru zona aceasta.
Bianca-Maria Bălșan: Și mă încăpățânez să fac și Școala de vară pentru că e foarte important să vină oameni noi, cu idei noi și poate că în timp se sedimentează, se cern și iese ceva. Mai am momente când sunt în pană de inspirație, poate pe termen lung e clar, dar exista niște goluri, și atunci vin toate ideile acestea de la școlile de vară; încercăm să aducem oameni care au proiecte în alte zone, să vedem cu ce probleme s-au confruntat, cum le-au gestionat.
V.Ș.: În concluzie, de ce să vină oamenii în zona Geoparcului Platoul Mehedinți?
Bianca-Maria Bălșan: Am foarte multe dileme, întrebări, rezerve, dar când mi se cere să conving, e în regulă. Trebuie să reducem la tăcere partea aceea cu dilemele și să ne concentrăm pe toate părțile pozitive. Cred că este o ocazie de a călători în timp în satul românesc autentic, unde timpul curge în alt mod, unde lucrurile se fac în mod organic și casele reflectă oamenii care le-au locuit și unde întâlnești povești fascinante.
V.Ș.: Cum arată România ta?
Bianca-Maria Bălșan: Tatăl meu e profesor de istorie și mare mea pasiune a fost istoria. România mea e România interbelică, poate nu chiar interbelică, ci aceea din 1914, de când au fost Regina Maria și Regele Ferdinand. E în primul rând o Românie a unor oameni care au văzut binele comun înaintea lucrurilor pe care le făceau pentru ei.
Țin minte un pasaj din jurnalul Reginei Maria, când Carol al II-lea a fugit cu Zizi Lambrino și ea nu putea concepe că băiatul ei își uitase datoria față de țară. Dar acesta era doar un exemplu. Pe lângă familia regală, politicienii din acea vreme parcă se îndreptau spre ceva, iar apoi a venit perioada interbelică în care activitatea culturală și dezvoltarea României a compensat toți anii în care nu s-au făcut nimic. Asta e România mea și România la care mă întorc tot timpul. Pe de altă parte, îmi dau seama că anumite goluri care sunt acum erau și atunci; și poate că ceea ce fac în prezent puțini oameni o să se vadă peste 100 de ani, așa cum se văd aceștia acum. Poate că realitatea noastră nu este așa de rea precum o simțim.
*****
Școala de vară „Arhitectura tradițională în Geoparcul Mehedinți“ continuă și în acest an, ajungând la a patra ediție. Aceasta va avea loc în perioada 24 august-6 septembrie 2020, fiind adresată studenților de la facultățile de arhitectură, design, urbanism, peisagistică, sociologie, antropologie, istorie, artă, litere, management, marketing și comunicare.
Descoperiți proiectele MAIE pe site-ul asociației și pe pagina de facebook.
Credite foto: Adi Bulboacă, Denisa Velicu, Elena Borcea
Interviu de Veronica Ștefan
