Ritualul întemeierii casei de piatră
În concepția oamenilor de altădată, casa copilului se întemeia, ca oricare alt adăpost (casă, sat, stat), după un scenariu ritual care cuprindea, printre altele, descoperirea locului favorabil întemeierii, de obicei prin vânătoarea rituală (orația de nuntă descrie peripeția mirelui plecat la vânătoare), întemeierea adăpostului prin actul bătutului parului sau stâlpului (actul nupțial), însuflețirea adăpostului creat printr-o jertfă.
Crearea omului de către om este un act divin care putea fi împlinit de mire și mireasă după consacrarea acestora prin cununia creștină și colăcăria precreștină. După colăcărie și cununie mirii devin, trecător, personaje sacre care pot aduce, prin actul nupțial, pruncul din lumea de dincolo în lumea de aici.
În timpul nunții tot ce vine în contact cu corpul lor sacru poartă noroc, fertilitate, prosperitate: nuntașii caută să prindă și să mănânce din bucățile de colac sau turtă rupte deasupra capului miresei și aruncate de nănașă nuntașilor ca hrană sacră, obiceiul vechi de a păstra cămașa de mire sau mireasă, odăjdii care au învelit trupurile pasager divine la nuntă, pentru înfășarea copilului la naștere, îmbrăcarea lor pe patul morții; obiceiul contemporan de a scrie pe talpa pantofului de mireasă numele prietenelor pentru a le grăbi căsătoria.
După consacrarea rituală prin colăcărie și cununie, mirii erau inițiați ce au de făcut prin împerecherea, în timpul nopții, a unor substitute ale masculinității (bradul, steagul, toiagul, bățul înflorat) cu cele ale feminității (colacul, mărul, talerul miresei, cununa).
Extras din cartea „Calendarul țăranului român”, de Ion Ghinoiu
